Interviuri

Interviu cu Burak Hakki, faimosul actor din ”De pe buze la inimă”

    Pe la sfârșitul lui martie, am avut ocazia să îl intervievez pe actorul meu turc preferat: Burak Hakki. Mulți dintre voi poate nu îl știți (sau poate că da), însă el a jucat într-un serial ”De pe buze la inimă”, sau în limba turcă ”Dudaktan Kalbe”, care a rulat la Kanal D prin 2011-2012. Acest serial a fost preferatul meu dintre toate serialele pe care le-am văzut de-a lungul anilor, și l-am vizionat de atâtea ori (chiar și în prezent) fără ca măcar să-și piardă farmecul. ”De pe buze la inimă” ilustrează o poveste de dragoste aparent imposibilă dintre Lamia, o orfană inocentă și Kenan, un violonist faimos în întreaga Turcie. Vă recomand acest serial, deși calitatea video nu este una tocmai foarte bună, deoarece a fost filmat în anul 2007, pe când nu exista calitatea HD.

    Revenind la Burak Hakki, actorul despre care vă vorbesc în prim-plan, acesta a abordat o atitudine prietenească față de mine, încât m-a făcut să mă simt în largul meu (cel puțin pe la jumătatea interviului). Atunci când a ajuns la Bistro-ul unde îl așteptam, am făcut cunoștință și m-a întrebat amabil cum a fost drumul meu până în Istanbul. Eu la rândul meu i-am zis ca a fost un pic obositor, însă a meritat. A comandat ceai pentru amândoi, apoi au urmat câteva secunde în care mă analiza, eu prefăcându-mă că nu observ. Nu mi-am permis să-l privesc prea mult, fiindcă mă simțeam stresată. Adică, nu-mi imaginam niciodată că am să-l întâlnesc, și eram ferm convinsă că el nu avea să știe vreodată de existența mea. Dar Dumnezeu mă iubește, și mi-a transformat obsesia, și chiar prima iubire din copilărie (da, știu, sună nebunește) în realitate. Mai jos am să las interviul cu artistul.

A – Andreea (eu)

B – Burak (actorul)

A: Te voi întreba despre ”De pe buze la inimă”, deoarece a fost singurul serial în care ai jucat și care a fost tradus în România. 

B: Ok.

A: Deci… Să ne întoarcem puțin în timp… Te regăsești în personalitatea lui Kenan? (personajul pe care l-a interpretat în serial)

B: Da, bineînțeles. De fapt, personajul pe care l-am interpretat… Găsesc ceva înăuntrul lui. Depinde de cum citești acest personaj. Trebuie să pui înăuntrul tău de asemenea ceva din el. Eu am conturat acest personaj. Kenan a fost unul dintre cele mai bune personaje pe care le-am interpretat.

A: A fost un personaj complex.

B: Da, a fost unul complex. Un băiat talentat, egoist, diferit.

A: Și carismatic de asemenea. 

B: Da, un tip diferit. ”De pe buze la inimă” a fost un roman scris în anul 1920. Este o poveste pe care romancierul a creat-o. Deci, când am citit cartea originală, înainte de scenariu, am încercat să păstrez cât mai mult personajul, dar apoi, am decis împreună cu directorul și scenaristul să schimbăm puțin personajul, să-l facem mai carismatic. Și cam așa s-a întâmplat. Am muncit mult pentru acest personaj. 

hiik.jpg

A: Și cum era relația ta cu oamenii de acolo, cu ceilalți actori? 

B: Echipa ”De pe buze la inimă” a fost uimitoare și frumoasă. Directorul, ea a fost foarte deschisă la minte, și eram foarte liberi când interpretam. Știi, fiecare director are stiluri diferite când lucrează… Unii te pot bloca, alții spun: ”Nu face asta, nu face asta”, dar directorul nostru, numele ei este Andac Haznedaroglu, a făcut pe toată lumea să fie liberă. Ea a vrut să iasă totul potrivit. Deci, a fost o muncă frumoasă de fapt. Ne-am distrat mult la filmări. Și de exemplu, când actorii erau blocați, iar ea (directorul) nu primea cadrele corespunzătoare, oprea munca și spunea: ”Ok, acum toată lumea va dansa”. Și făceam o petrecere, și lucruri de genul ăsta.

A: Deci v-ați distrat.

B: Așadar, e un mod diferit. Fiecare director are felul său de a lucra.

A: Da, e normal.

B: Deci așa a fost.

A: Kenan cânta la vioară în serial… Tu în viața reală o faci?

B: Nu, în viața reală nu. Am luat câteva lecții timp de trei luni, dar în general, ei (producătorii) au făcut studii detaliate cu un violonist german profesionist.

A: Înțeleg. Dar ai simulat foarte bine când cântai la vioară.

B: Da, am încercat. Am muncit mult, bineînțeles. Vioara este foarte grea (de cântat la ea), dar ai nevoie de timp ca să înveți.

A: Să ne întoarcem din nou în timp, în anul 1994 când ai câștigat titlul de ”Cel mai bun model al Turciei”. Care a fost reacția ta? Cum te-ai simțit când ai câștigat acel titlu?

B: Bine, de fapt în 1994 am fost unul dintre modelele de top din Turcia. Așa că (,) competiția când s-a desfarsurat, a insistat pe niște tipi profesioniști să fie incluși în competiție… A fost foarte frumos. Viața mea s-a schimbat foarte mult după asta.

A: Da, și știu că ai început cariera ca model, iar mai apoi ai continuat ca actor.

B: Actoria am început-o șase ani mai târziu. Modelling-ul a fost frumos. În anii aceia am avut în Turcia multe prezentări de modă de calitate, dar acum, în 2019 nu mai avem acea calitate oarecum.

A: Timpul s-a schimbat.

B: Da, timpul s-a schimbat oarecum. Și cumva, mulți oameni trec de la modelling la actorie. Și cam așa se întâmplă…

A: Înțeleg. Vreau să te întreb… Cum te simți pe scenă?

B: Pe scenă?

A: Ah, nu pe scenă. De fapt, la filmări. Scuză-mă, voiam să zic la filmări. (eram cu totul și cu totul bulversată, fapt care m-a făcut să zic o mare bazaconie pe care mai apoi am redresat-o ca să nu pară că sunt atât de neexperimentată). Dar dacă mă gândesc mai bine, și pe scenă, pentru că știu că ai jucat și ceva piese de teatru.

B: În actorie văd niște oameni, chiar prieteni de-ai mei care sunt entuziasmați. Dar acolo sunt dușmanii tăi… Nu ai cum să fii entuziasmat. Trebuie să fii relaxat. Trebuie să trăiești momentul, oricare ar fi scenariul. Dacă chiar și pentru o secundă simți că ai un schimb de replici și îl joci fals, atunci pierzi.

av.png

A: Da, e normal.

B: Trebuie să fii acolo, în joc și trebuie să simți asta. Așa lucrez eu. Am o tehnică. Noi, actorii lucrăm în condiții foarte bune, gen într-o săptămână încercăm să filmăm trei ore de serial, ceea ce nu este posibil. Alții fac un film în trei luni, iar noi facem un episod într-o săptămână. Uneori trebuie să uiți de calitate și alte lucruri… Ce pot spune este că atunci când sunt la filmări, când lucrez sunt foarte relaxat, concentrat și încerc să dau tot ce am mai bun pentru că nu facem repetiții. În special, la ultimul meu personaj.

A: Ai interpretat un sultan.

B: Nu. Rolul de sultan a luat sfârșit pentru mine. E otrăvit. Precum vezi, nu am barbă. Știi, joc într-un serial de comedie.

A: Sper că va fi subtitrat și în România.

B: Da, nu știu… E un serial mai degrabă local. Dar e unul bun. Ceea ce vreau să spun e că tu ca actor trebuie să fii concentrat tot timpul. Chiar dacă douăzeci de oameni vorbesc în același timp și e stres, trebuie să fii pe grabă, trebuie să dai tot ce ai mai bun. Și de exemplu, toată lumea e agitată.

A: Nu-i așa ușor, îmi imaginez.

B: Și trebuie să stai acolo, pentru că oamenii nu știu ce se întâmplă în spatele cadrelor. Așa că trebuie să fii cel mai bun.

A: Da, știu. Știu și că petreci mult timp în Grecia, deci întrebarea mea este: ce alegi, Turcia sau Grecia? E o întrebare grea, știu.

B: E o întrebare grea… Îmi place Grecia, zău. Logodnica mea, Hara este de acolo, și de fapt mi-ar plăcea să locuiesc în Grecia. Este unul din obiectivele mele, pentru că viața de acolo îmi place mai mult. Iar aici am o fermă, un fiu, am niște prieteni, familie… Deci nu e departe să merg în Grecia și să vin, deci cred că tot mă voi duce, mă voi întoarce și lucruri de genul.

A: Înțeleg.

B: Dar mi-ar plăcea să locuiesc în Grecia.

A: Și ce îți place cel mai mult în legătură cu Grecia?

B: Acolo e o viață mai relaxată pe care o simt. Locurile sunt bune, oamenii sunt buni, toate sunt bune. Vreau să spun, e un loc bun în care să locuiesc.

A: Știu că ai mulți fani aici, în România și în alte țări, așa că, ai un mesaj pentru fanii tăi din România și din jurul lumii?

B: Da, România… În primul rând, sunt foarte surprins că eu ca actor fac un episod într-o săptămână, apoi brusc serialul are succes și iese din Turcia. Apare în Balcani, România, Grecia, Bulgaria, iar zilele astea am primit niște mesaje din Peru și din sudul Americii.

A: E impresionant!

B: În multe țări arabe au fost serialele în care am jucat. Deci e ceva minunat să fii internațional. Sunt mândru de asta. Sunt foarte fercit că avem probleme comune cu românii de asemenea, încât să îi facem să ne urmărească.

A: Asta e extraordinar!

B: Și avem fotbaliști uimitori aici în Turcia, precum știi. Sunt suporter al Galatasaray. L-am avut pe Hagi. Gheorghe Hagi, Popescu… Ei au jucat pentru noi. Lucescu a fost și el antrenorul nostru.

A: Da?

B: Da. Și a fost bine. Lucescu antrenează echipa națională a Turciei.

A: Am înțeles. Care este cel mai nebunesc lucru pe care un fan l-a făcut pentru tine?

B: Multe lucruri s-au întâmplat…

A: Dar cel mai nebunesc dintre toate?

B: Cel mai nebunesc a fost odată când eram în Cappadocia, în estul mijlociu al Turciei, aveam filmare la un serial ”Yer Gok Ask”. Și în această zi de filmare lumea aștepta afară, fanii. Erau cam 200-300 de persoane care încercau să ajungă la noi, dar în acea seară noi eram în întârziere și filmam o scenă în dormitor cu iubita mea din serial. Ceva în genul unei scene de dragoste, în pat. Și o fană, cumva a trecut de securitate și a sărit în pat.

A: În mijlocul…?

B: În mijlocul nostru. Asta a fost nebunesc și amuzant.

A: Cred că erai speriat.

B: Da. Ea (fana) era beată, presupun.

A: Înțeleg… Următoarea întrebare: Care este lucrul fără de care nu poți trăi?

B: Nu pot trăi fără fiul meu.

A: Un lucru, nu o persoană.

B: Ok, un lucru… Cafea turcească.

A: Poți trăi fără telefonul tău?

B: Da, pot trăi fără telefon.

A: Te întrebam pentru că eu nu pot.

B: Da, e și noua tehnologie… Tehnologia e ceva de genul ca o dependență.

A: Exact, este ca o dependență. Telefoanele, internetul, calculatoarele…

Și așa s-a încheiat interviul cu Burak Hakki. Un interviu destul de scurt, însă a cuprins esențialul. După interviu m-a întrebat dacă vrea să facem împreună niște selfie-uri, așa că vă las atașate două selfie-uri în care nu am ieșit cu ochii închiși.

 

Uncategorized

Mihai Eminescu – poetul de aur al românilor

Când cineva spune ”Eminescu”, spune de fapt talent, unicitate, melancolie, și valoare. Ce alte cuvinte esențiale îl mai pot defini pe Eminescu? Dacă am sta și ne-am gândi, cu siguranță am găsi o sumedenie de însușiri ale geniului, fiindcă acesta, prin operele sale prețioase, și-a dovedit talentul și perseverența încă din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, pe care a semnat-o M. Eminovici, închinată memoriei profesorului său și apărută în broșură scoasă la moartea acestuia. Adevăratul debut al său are loc la 25 februarie 1866, la vârsta de 16 ani, în revista ”Familia”, când directorul acesteia îi va publica prima poezie, „De-aș avea… „, semnată pentru întâia oară ”Mihai Eminescu” (numele fiind schimbat din Eminovici în Eminescu). După această primă poezie, au urmat alte capodopere care l-au consacrat ca poet, dintre care amintim: ”Dorința”, ”Lacul”, ”Ce te legeni…?”, ”Atât de fragedă”, ”Glossă”, ”Luceafărul”, ”Revedere”, ”Mai am un singur dor” s.a.m.d.

Nu îl putem încadra pe Mihai Eminescu în categoria poeților de duzină, deoarece nici pe departe nu ar fi adevărat. Eminescu este poetul de aur al românilor, cunoscut pe plan național cât și internațional. Nu numai măiestria cu care și-a conceput poeziile l-a făcut recunoscut la un așa înalt nivel, ci și ambiția de a scrie atât de multe opere -care sunt adevărate capodopere ce conțin numeroase figuri de stil- într-un timp așa scurt. Poate că nu mulți știu, dar Mihai Eminescu a încetat din viață la numai 39 de ani. În ultimii săi ani de viață, s-a confruntat cu o boală numită psihoză maniaco-depresivă, și a fost internat în diferite ospicii pentru tratament. În ciuda faptului că a avut o perioadă activă din punct de vedere literar de doar 23 de ani, aceasta a reușit să scrie numeroase opere, valoroase pentru români.
Ar trebui să ne simțim mândrii că Mihai Eminescu a fost român, deoarece o persoană ca el este una la un milion. Să fim sinceri, câți ”Eminești” s-au mai născut de la el încoace? Așa e. Niciunul, pentru că el a fost unic. Felul său de a concepe scrieri romantice era nemaiîntâlnit, și nici până în ziua de azi, nimeni nu a reușit să îl întreacă cu vreo altă creație literară mai valoroasă.
Astăzi se împlinesc 169 de ani de la nașterea marelui poet, Mihai Eminescu. Au trecut atâția ani de la primele sale scrieri și până la ultimele, însă acestea încă trăiesc într-o perpetuă actualitate. Pentru mine, Mihai Eminescu este un model din punct de vedere literar, iar într-o zi mi-aș dori să ajung măcar jumătate din ce a fost el.

Confesiuni

Aș vrea să știu că și tu ai insomnii în lipsa mea

De când n-am mai dormit liniștită? De când n-am mai pus capul pe pernă, știind că totul va fi bine? O, dar ce somn zbuciumat am de ceva vreme încoace! Trag de timp, stau trează până ce răsare soarele, și asta pentru că nu pot dormi. Fără tine nu am liniște, nu am nimic. Dacă nu ești tu, somnul meu dispare, și apare tocmai atunci când organismul meu e pe cale să cedeze. Așa se întâmplă în fiecare zi.

Dar să știi că plănuiesc să adorm devreme. Mereu. Însă de îndată ce mă așez în pat, tu îmi apari în minte. Ce aș vrea să ieși de acolo! Îmi apari și parcă pui sare pe rană. Îmi fac scenarii care parcă sunt reale, dar numai tu nu ești real.

 Aș vrea să știu că și tu ai insomnii în lipsa mea. Aș vrea să știu că ți-e dor de mine, și că tânjești după mesajul meu. Adevărul e că cine știe ce paturi încălzești tu acum…

Poate că liniștea ta nu sunt eu. Poate că eu am fost haosul din viața ta, iar acum ai nevoie de asta. De liniște. Fără mine.

 Aș vrea să cred că nu m-ai uitat și că mă iubești ca înainte, dar simt că nu e așa. Simt că inima ta m-a dat afară din înăuntrul ei și că locul meu nu va mai fi niciodată acolo. Doar simt…

Confesiuni

Noaptea dintre ani – cea mai epică noapte

    Revelionul presupune distracție, veselie, voie bună, gânduri pașnice, corect? Ei bine, pentru mine nu a însemnat nimic din toate astea… Revelionul ăsta a fost diferit față de celelalte. A fost cel mai dureros, cea mai groaznică noapte dintre ani. Pentru mine. Pentru alții a însemnat distracție.

    În seara aia am plâns cât nu am plâns tot anul. M-am simțit teribil, nicidecum ca și cum aș fi întrat într-un an nou. La început, am stat și m-am gândit profund, mi-au trecut prin minte amintiri… Multe amintiri. Mai multe decât de obicei. Mă aflam la masă, mâncam singură și mă uitam la locul gol din stânga mea. Nu mai era el să îl umple. Ce nenorocire! În acel moment mă gândeam și speram că și el se gândea la mine, și priveam insistent ecranul telefonului, parcă așteptând să îi văd numele cum apare. Nu a apărut.

    Am încercat să mă liniștesc, apoi să caut o scuză și să îi trimit un amărât de mesaj cu o urare. Zis și făcut. Vreau să spun, răspunsul a fost previzibil. Scurt și la obiect. M-a respins. Ulterior, am aflat motivul pentru care a făcut-o. Unul dintre motive. Era la petrecere cu fete și prietenii. Când am aflat, surprinzător, după atâta timp în care i am simțit absența, am reacționat impulsiv. M-am simțit rău, ca și cum el ar fi fost proprietatea mea. Și culmea, eu mă despărțisem cu ceva timp în urmă de el. Să fie trei, să fie patru luni, nu mai contează.

    Cert e că nu i-a păsat de sentimentele mele nici măcar un pic. Mă cunoaște ca pe palma lui, și știa că mă voi necăji dacă l-aș vedea în prezența altor fete. Asta a și făcut. A vrut să mă calce pentru a mia oara în picioare, pe mine și sentimentele mele.

    Am scris cu viteza unui fulger o serie de mesaje gândite sub presiune, inima îmi bătea cu putere de parcă viața mea depindea de răspunsul pe care el avea să mi-l dea, mâinile îmi tremurau, și nu mai voiau să se oprească, nemernicele!

    Mesajele pe care i le-am trimis au fost în van. El era acolo, la petrecere, se distra, avea companie, așa că de ce să își mai bată capul și cu o fostă, nu?
Apoi am plâns. M-am rugat. Am plâns din nou. Ce slabă sunt! Oricât aș încerca să-mi bat cu pumnul în piept și să afirm că sunt puternică, adevărul tot iese la iveală la un moment dat. Da, asta sunt eu. O fată care iubește mult, necondiționat, iartă ușor, și uită greu.

    Știți cum se spune, în noaptea dintre ani, fiecare trebuie să își pună o dorință. Vreți să vă spun care a fost dorința mea? Să pot vorbi din nou cu el. 

    Dovada că Dumnezeu mă iubește mi s-a arătat chiar în acea seară. Am vorbit cu el, chiar mai prietenos decât mă așteptam, și brusc, dintr-o seară oribilă, s a transformat într-o seară de fericire supremă pentru mine.

    Am crezut, cred, și voi crede întotdeauna în puterea lui Dumnezeu, și sunt de părere că el ne cunoaște cel mai bine, și poate judeca ce merită fiecare om.

La pas prin viață

Într-o lume atât de rea, e greu să fii bun.

Într-o lume atât de rea, e greu să fii bun. În jurul nostru avem o mulțime de exemple de așa nu, încât fără să conștientizăm ne lăsăm influențați de acestea. Pentru că normal, de ce să alegem calea cea grea, când ne este la îndemână cea ușoară? Cam asta este mentalitatea omului de rând.

Caracterul unui om este definit de seria de calități și defecte pe care le deține. Dacă ponderea este în favoarea calităților, cu atât mai bine, înseamnă că în caracterul persoanei respective predomina bunătatea. Însă un om plin de defecte de tip moral, nu este un om care merge pe calea cea bună.

De ce să fii rău, ci nu bun? Niciodată nu am priceput această enigmă, dar mi-am dat cu presupusul, și am descoperit câteva justificări ale problemei.

În primul rând, oricine poate să facă rău altcuiva. Oricine poate să greșească, să se răzbune sau să calce mândria altei persoane în picioare. Este cea mai accesibilă cale, preferată de majoritatea oamenilor. Deși am refuzat să cred asta, la un moment dat, am realizat că este purul adevăr. De multe ori m-am întrebat, ce satisfacție sufletească are o persoană ursuză și rea? Când pune capul pe pernă și se afundă în gânduri, cum poate dormi liniștită când știe că cei din jur suferă? Întrebări peste întrebări, dar sincer nu mi-aș dori să știu cum e. Prefer să rămână doar niște întrebări.

Pe de altă parte, rare sunt persoanele care emană bunătate și care vor să evolueze frumos în fiecare zi. A fi bun nu înseamnă să fii prost. A nu se confunda! Să fii bun înseamnă să îi ierți pe cei din jurul tău, să nu porți pică pe nimeni, nici dușmănie, să nu te cerți cu ei, ci să-i lași să-și facă numărul, ca mai apoi să le răspunzi calm, să nu te răzbuni-pentru că știi cum se spune, răzbunarea e arma prostului -, și nu în ultimul rând, să nu bârfești. Știu că sună a predică cu înclinații religioase, pentru că ce am rezumat eu în rândurile anterioare este cuprins în câteva din cele zece porunci din Biblie.

Nu ne costă nimic să fim buni. Chiar ne împlinește sufletește acest lucru, și ne face să ne simțim curați și apreciabili, pe când să fii rău îți murdărește sufletul, ți-l îneacă prin cele mai negre și amare ape, și cel mai important, nu te alegi cu nimic folositor ție.

Așa că, dragi cititori, fiți buni într-o lume așa urâcioasă și calomniatoare! Fiți ce nu au mai fost alții, încât lumea să vă aprecieze și să vă urmeze modelul!

La pas prin viață

Conflictul dintre generații – părinți vs copii

În zilele noastre, conflictul dintre generatii a devenit tot mai puternic. Pe de-o parte se află tabăra tinerilor non-conformiști, iar cealaltă tabără este reprezentată de părinți, bunici, profesori care doresc să-i readucă pe adolescenți pe calea cea bună.
Tinerii vor să fie înțeleși, și tind spre o libertate mult prea mare decât le este de cuviință. Aceștia dispun de diverse mijloace de a-și da viața peste cap, și nu ezită să le pună în uz, în ciuda exigențelor afirmate de părinți sau îndrumători.
Eu cred că părinții sunt din cale afară de protectivi cu copiii lor, iar aceasta reprezintă un minus în relația părinte-copil. În mod normal, părinții ar trebui să își educe copiii în așa fel încât să le fie explicate mai multe aspecte ale vieții și pericolele la care pot fi expuși dacă într-un fel sau altul, comit o greșeală.
De câte ori nu am auzit părinți spunând despre copiii lor că sunt superficiali și iresponsabili? Iar pe de altă parte, tinerii se simt nedreptățiți, neînțeleși, și percep sfaturile părinților ca pe niște porunci. Astfel, s-a format un dezechilibru între cele două generații. Generații cu concepte și idei total diferite.
Dacă ar fi să mă gândesc la o soluție pentru a atenua acest conflict nemărginit, aș opta pentru calmitatea părinților, eliminarea oricărei surse de stres și nervozitate în discuția cu proprii copiii, cât și iluzia de înțelegere pe deplin a problemei în cauză a tinerilor. Precum am spus anterior, părinții ar trebui să le ofere tinerilor iluzia de înțelegere și independență, încât aceștia să simtă că în sfârșit, părinții sunt de partea lor, și că nu există nicio tabără adversă. În realitate, adolescentul va fi vegheat din umbră, nicidecum lăsat în propria-i voie.
Este greșit modul de acționare a unora dintre părinți. Ei își presează odraslele la orice pas și îi încarcă cu frustrări, culmea, fără să intenționeze acest lucru. Aceștia consideră că modul de acționare menționat va avea urmări benefice asupra copiilor, însă nu este nici pe departe adevărat.
Așadar, părinții ar trebui să își modifice modul de relaționare cu tinerii, încercând să îi repozitioneze pe calea cea bună, aș zice chiar, calea spre succes, iar tinerii ar trebui să fie conștienți de pericolele la care sunt expuși în orice moment din viață.

La pas prin viață

Adevărul nu piere niciodată

Deseori, în viața de zi cu zi auzim acest proverb, însă mulți dintre noi nu știm cum să ni-l explicăm. Cu sinceritate afirm că până acum ceva timp, nici eu nu înțelegeam pe deplin însemnătatea acestei maxime, asta până într-o zi în care am ajuns la performanța de a-i înțelege toate substraturile.
Adevărul stă la baza celor mai semnificative lucruri din viața noastră: acesta întărește relații, consolidează prietenii și este componenta esențială a comunicării. Adevărul trăiește veșnic, chiar dacă de multe ori tindem să îl mascăm temporar cu minciuni. Adevărul mascat sau nemascat tot adevăr este, și fie că vrem, fie că nu, în ciuda eforturilor noastre de a-l ascunde din diferite motive, în diferite situații, la un moment dat tot iese la iveală.
Din mica și umila mea experiență am învățat că uneori adevărul poate răni oameni. În ciuda acestui fapt, am dorit ca întotdeauna să spun și să mi se spună adevărul. Nu pot spune că urmările au fost prea favorabile mie, dar am fost conștientă că peste ceva timp, poate luni, poate ani, adevărul s-ar fi aflat. Așa se întâmplă mereu. E inevitabil, pentru că adevărul nu piere niciodată.
Niciodată nu mi-a plăcut să mă asociez cu minciuna, și nu îi pot înțelege pe acei oameni care doar printr-o singură deschidere de gură înșiră neadevăruri, fiind convinși că adevărul nu se va afla vreodată. Adică, de ce atâtea eforturi în van? De ce este greu pentru unii oameni să înțeleagă că adevărul iese mereu învingător? Întrebări ale căror răspunsuri le posedă oamenii cu pricina.
Precum spuneam în rândurile anterioare, adevărul stă la baza existenței noastre, niciodată nu piere, indiferent de alegerile noastre, el ne va sta în umbră toată viața, fiind gata în orice moment să se arate.