Uncategorized

Mihai Eminescu – poetul de aur al românilor

Când cineva spune ”Eminescu”, spune de fapt talent, unicitate, melancolie, și valoare. Ce alte cuvinte esențiale îl mai pot defini pe Eminescu? Dacă am sta și ne-am gândi, cu siguranță am găsi o sumedenie de însușiri ale geniului, fiindcă acesta, prin operele sale prețioase, și-a dovedit talentul și perseverența încă din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, pe care a semnat-o M. Eminovici, închinată memoriei profesorului său și apărută în broșură scoasă la moartea acestuia. Adevăratul debut al său are loc la 25 februarie 1866, la vârsta de 16 ani, în revista ”Familia”, când directorul acesteia îi va publica prima poezie, „De-aș avea… „, semnată pentru întâia oară ”Mihai Eminescu” (numele fiind schimbat din Eminovici în Eminescu). După această primă poezie, au urmat alte capodopere care l-au consacrat ca poet, dintre care amintim: ”Dorința”, ”Lacul”, ”Ce te legeni…?”, ”Atât de fragedă”, ”Glossă”, ”Luceafărul”, ”Revedere”, ”Mai am un singur dor” s.a.m.d.

Nu îl putem încadra pe Mihai Eminescu în categoria poeților de duzină, deoarece nici pe departe nu ar fi adevărat. Eminescu este poetul de aur al românilor, cunoscut pe plan național cât și internațional. Nu numai măiestria cu care și-a conceput poeziile l-a făcut recunoscut la un așa înalt nivel, ci și ambiția de a scrie atât de multe opere -care sunt adevărate capodopere ce conțin numeroase figuri de stil- într-un timp așa scurt. Poate că nu mulți știu, dar Mihai Eminescu a încetat din viață la numai 39 de ani. În ultimii săi ani de viață, s-a confruntat cu o boală numită psihoză maniaco-depresivă, și a fost internat în diferite ospicii pentru tratament. În ciuda faptului că a avut o perioadă activă din punct de vedere literar de doar 23 de ani, aceasta a reușit să scrie numeroase opere, valoroase pentru români.
Ar trebui să ne simțim mândrii că Mihai Eminescu a fost român, deoarece o persoană ca el este una la un milion. Să fim sinceri, câți ”Eminești” s-au mai născut de la el încoace? Așa e. Niciunul, pentru că el a fost unic. Felul său de a concepe scrieri romantice era nemaiîntâlnit, și nici până în ziua de azi, nimeni nu a reușit să îl întreacă cu vreo altă creație literară mai valoroasă.
Astăzi se împlinesc 169 de ani de la nașterea marelui poet, Mihai Eminescu. Au trecut atâția ani de la primele sale scrieri și până la ultimele, însă acestea încă trăiesc într-o perpetuă actualitate. Pentru mine, Mihai Eminescu este un model din punct de vedere literar, iar într-o zi mi-aș dori să ajung măcar jumătate din ce a fost el.

Reclame
Confesiuni

Aș vrea să știu că și tu ai insomnii în lipsa mea

De când n-am mai dormit liniștită? De când n-am mai pus capul pe pernă, știind că totul va fi bine? O, dar ce somn zbuciumat am de ceva vreme încoace! Trag de timp, stau trează până ce răsare soarele, și asta pentru că nu pot dormi. Fără tine nu am liniște, nu am nimic. Dacă nu ești tu, somnul meu dispare, și apare tocmai atunci când organismul meu e pe cale să cedeze. Așa se întâmplă în fiecare zi.

Dar să știi că plănuiesc să adorm devreme. Mereu. Însă de îndată ce mă așez în pat, tu îmi apari în minte. Ce aș vrea să ieși de acolo! Îmi apari și parcă pui sare pe rană. Îmi fac scenarii care parcă sunt reale, dar numai tu nu ești real.

 Aș vrea să știu că și tu ai insomnii în lipsa mea. Aș vrea să știu că ți-e dor de mine, și că tânjești după mesajul meu. Adevărul e că cine știe ce paturi încălzești tu acum…

Poate că liniștea ta nu sunt eu. Poate că eu am fost haosul din viața ta, iar acum ai nevoie de asta. De liniște. Fără mine.

 Aș vrea să cred că nu m-ai uitat și că mă iubești ca înainte, dar simt că nu e așa. Simt că inima ta m-a dat afară din înăuntrul ei și că locul meu nu va mai fi niciodată acolo. Doar simt…

Confesiuni

Noaptea dintre ani – cea mai epică noapte

    Revelionul presupune distracție, veselie, voie bună, gânduri pașnice, corect? Ei bine, pentru mine nu a însemnat nimic din toate astea… Revelionul ăsta a fost diferit față de celelalte. A fost cel mai dureros, cea mai groaznică noapte dintre ani. Pentru mine. Pentru alții a însemnat distracție.

    În seara aia am plâns cât nu am plâns tot anul. M-am simțit teribil, nicidecum ca și cum aș fi întrat într-un an nou. La început, am stat și m-am gândit profund, mi-au trecut prin minte amintiri… Multe amintiri. Mai multe decât de obicei. Mă aflam la masă, mâncam singură și mă uitam la locul gol din stânga mea. Nu mai era el să îl umple. Ce nenorocire! În acel moment mă gândeam și speram că și el se gândea la mine, și priveam insistent ecranul telefonului, parcă așteptând să îi văd numele cum apare. Nu a apărut.

    Am încercat să mă liniștesc, apoi să caut o scuză și să îi trimit un amărât de mesaj cu o urare. Zis și făcut. Vreau să spun, răspunsul a fost previzibil. Scurt și la obiect. M-a respins. Ulterior, am aflat motivul pentru care a făcut-o. Unul dintre motive. Era la petrecere cu fete și prietenii. Când am aflat, surprinzător, după atâta timp în care i am simțit absența, am reacționat impulsiv. M-am simțit rău, ca și cum el ar fi fost proprietatea mea. Și culmea, eu mă despărțisem cu ceva timp în urmă de el. Să fie trei, să fie patru luni, nu mai contează.

    Cert e că nu i-a păsat de sentimentele mele nici măcar un pic. Mă cunoaște ca pe palma lui, și știa că mă voi necăji dacă l-aș vedea în prezența altor fete. Asta a și făcut. A vrut să mă calce pentru a mia oara în picioare, pe mine și sentimentele mele.

    Am scris cu viteza unui fulger o serie de mesaje gândite sub presiune, inima îmi bătea cu putere de parcă viața mea depindea de răspunsul pe care el avea să mi-l dea, mâinile îmi tremurau, și nu mai voiau să se oprească, nemernicele!

    Mesajele pe care i le-am trimis au fost în van. El era acolo, la petrecere, se distra, avea companie, așa că de ce să își mai bată capul și cu o fostă, nu?
Apoi am plâns. M-am rugat. Am plâns din nou. Ce slabă sunt! Oricât aș încerca să-mi bat cu pumnul în piept și să afirm că sunt puternică, adevărul tot iese la iveală la un moment dat. Da, asta sunt eu. O fată care iubește mult, necondiționat, iartă ușor, și uită greu.

    Știți cum se spune, în noaptea dintre ani, fiecare trebuie să își pună o dorință. Vreți să vă spun care a fost dorința mea? Să pot vorbi din nou cu el. 

    Dovada că Dumnezeu mă iubește mi s-a arătat chiar în acea seară. Am vorbit cu el, chiar mai prietenos decât mă așteptam, și brusc, dintr-o seară oribilă, s a transformat într-o seară de fericire supremă pentru mine.

    Am crezut, cred, și voi crede întotdeauna în puterea lui Dumnezeu, și sunt de părere că el ne cunoaște cel mai bine, și poate judeca ce merită fiecare om.

La pas prin viață

Într-o lume atât de rea, e greu să fii bun.

Într-o lume atât de rea, e greu să fii bun. În jurul nostru avem o mulțime de exemple de așa nu, încât fără să conștientizăm ne lăsăm influențați de acestea. Pentru că normal, de ce să alegem calea cea grea, când ne este la îndemână cea ușoară? Cam asta este mentalitatea omului de rând.

Caracterul unui om este definit de seria de calități și defecte pe care le deține. Dacă ponderea este în favoarea calităților, cu atât mai bine, înseamnă că în caracterul persoanei respective predomina bunătatea. Însă un om plin de defecte de tip moral, nu este un om care merge pe calea cea bună.

De ce să fii rău, ci nu bun? Niciodată nu am priceput această enigmă, dar mi-am dat cu presupusul, și am descoperit câteva justificări ale problemei.

În primul rând, oricine poate să facă rău altcuiva. Oricine poate să greșească, să se răzbune sau să calce mândria altei persoane în picioare. Este cea mai accesibilă cale, preferată de majoritatea oamenilor. Deși am refuzat să cred asta, la un moment dat, am realizat că este purul adevăr. De multe ori m-am întrebat, ce satisfacție sufletească are o persoană ursuză și rea? Când pune capul pe pernă și se afundă în gânduri, cum poate dormi liniștită când știe că cei din jur suferă? Întrebări peste întrebări, dar sincer nu mi-aș dori să știu cum e. Prefer să rămână doar niște întrebări.

Pe de altă parte, rare sunt persoanele care emană bunătate și care vor să evolueze frumos în fiecare zi. A fi bun nu înseamnă să fii prost. A nu se confunda! Să fii bun înseamnă să îi ierți pe cei din jurul tău, să nu porți pică pe nimeni, nici dușmănie, să nu te cerți cu ei, ci să-i lași să-și facă numărul, ca mai apoi să le răspunzi calm, să nu te răzbuni-pentru că știi cum se spune, răzbunarea e arma prostului -, și nu în ultimul rând, să nu bârfești. Știu că sună a predică cu înclinații religioase, pentru că ce am rezumat eu în rândurile anterioare este cuprins în câteva din cele zece porunci din Biblie.

Nu ne costă nimic să fim buni. Chiar ne împlinește sufletește acest lucru, și ne face să ne simțim curați și apreciabili, pe când să fii rău îți murdărește sufletul, ți-l îneacă prin cele mai negre și amare ape, și cel mai important, nu te alegi cu nimic folositor ție.

Așa că, dragi cititori, fiți buni într-o lume așa urâcioasă și calomniatoare! Fiți ce nu au mai fost alții, încât lumea să vă aprecieze și să vă urmeze modelul!

La pas prin viață

Conflictul dintre generații – părinți vs copii

În zilele noastre, conflictul dintre generatii a devenit tot mai puternic. Pe de-o parte se află tabăra tinerilor non-conformiști, iar cealaltă tabără este reprezentată de părinți, bunici, profesori care doresc să-i readucă pe adolescenți pe calea cea bună.
Tinerii vor să fie înțeleși, și tind spre o libertate mult prea mare decât le este de cuviință. Aceștia dispun de diverse mijloace de a-și da viața peste cap, și nu ezită să le pună în uz, în ciuda exigențelor afirmate de părinți sau îndrumători.
Eu cred că părinții sunt din cale afară de protectivi cu copiii lor, iar aceasta reprezintă un minus în relația părinte-copil. În mod normal, părinții ar trebui să își educe copiii în așa fel încât să le fie explicate mai multe aspecte ale vieții și pericolele la care pot fi expuși dacă într-un fel sau altul, comit o greșeală.
De câte ori nu am auzit părinți spunând despre copiii lor că sunt superficiali și iresponsabili? Iar pe de altă parte, tinerii se simt nedreptățiți, neînțeleși, și percep sfaturile părinților ca pe niște porunci. Astfel, s-a format un dezechilibru între cele două generații. Generații cu concepte și idei total diferite.
Dacă ar fi să mă gândesc la o soluție pentru a atenua acest conflict nemărginit, aș opta pentru calmitatea părinților, eliminarea oricărei surse de stres și nervozitate în discuția cu proprii copiii, cât și iluzia de înțelegere pe deplin a problemei în cauză a tinerilor. Precum am spus anterior, părinții ar trebui să le ofere tinerilor iluzia de înțelegere și independență, încât aceștia să simtă că în sfârșit, părinții sunt de partea lor, și că nu există nicio tabără adversă. În realitate, adolescentul va fi vegheat din umbră, nicidecum lăsat în propria-i voie.
Este greșit modul de acționare a unora dintre părinți. Ei își presează odraslele la orice pas și îi încarcă cu frustrări, culmea, fără să intenționeze acest lucru. Aceștia consideră că modul de acționare menționat va avea urmări benefice asupra copiilor, însă nu este nici pe departe adevărat.
Așadar, părinții ar trebui să își modifice modul de relaționare cu tinerii, încercând să îi repozitioneze pe calea cea bună, aș zice chiar, calea spre succes, iar tinerii ar trebui să fie conștienți de pericolele la care sunt expuși în orice moment din viață.

La pas prin viață

Adevărul nu piere niciodată

Deseori, în viața de zi cu zi auzim acest proverb, însă mulți dintre noi nu știm cum să ni-l explicăm. Cu sinceritate afirm că până acum ceva timp, nici eu nu înțelegeam pe deplin însemnătatea acestei maxime, asta până într-o zi în care am ajuns la performanța de a-i înțelege toate substraturile.
Adevărul stă la baza celor mai semnificative lucruri din viața noastră: acesta întărește relații, consolidează prietenii și este componenta esențială a comunicării. Adevărul trăiește veșnic, chiar dacă de multe ori tindem să îl mascăm temporar cu minciuni. Adevărul mascat sau nemascat tot adevăr este, și fie că vrem, fie că nu, în ciuda eforturilor noastre de a-l ascunde din diferite motive, în diferite situații, la un moment dat tot iese la iveală.
Din mica și umila mea experiență am învățat că uneori adevărul poate răni oameni. În ciuda acestui fapt, am dorit ca întotdeauna să spun și să mi se spună adevărul. Nu pot spune că urmările au fost prea favorabile mie, dar am fost conștientă că peste ceva timp, poate luni, poate ani, adevărul s-ar fi aflat. Așa se întâmplă mereu. E inevitabil, pentru că adevărul nu piere niciodată.
Niciodată nu mi-a plăcut să mă asociez cu minciuna, și nu îi pot înțelege pe acei oameni care doar printr-o singură deschidere de gură înșiră neadevăruri, fiind convinși că adevărul nu se va afla vreodată. Adică, de ce atâtea eforturi în van? De ce este greu pentru unii oameni să înțeleagă că adevărul iese mereu învingător? Întrebări ale căror răspunsuri le posedă oamenii cu pricina.
Precum spuneam în rândurile anterioare, adevărul stă la baza existenței noastre, niciodată nu piere, indiferent de alegerile noastre, el ne va sta în umbră toată viața, fiind gata în orice moment să se arate.

Confesiuni, La pas prin viață

A fost un vis, admit.

Dragul meu, totul a fost un vis: noi, viața pe care am construit-o împreună, momentele de fericire și dezamăgire prin care am trecut. Totul s-a întâmplat atât de rapid încât nici nu am putut să te simt cu adevărat. Atunci când te țineam în brațe, timpul se oprea în loc și mă gândeam: ”Doamne, într-o zi va trebui să îi dau drumul.”Și așa a fost. Tot ce am gândit s-a adeverit.

Recunosc, totdeauna mi-a fost teamă că am să te pierd, și nu puteam dormi noaptea din cauza asta. Probabil că ție nu ți-a fost teamă că ai să mă pierzi vreodată. Nu cred că m-ai iubit cu adevărat și că ai vrut ca viitorul tău să fie alături de mine. Pun pariu că nu te-ai gândit niciodată la asta. Însă eu, am fost visătoare, m-am aruncat pe aripi de vânt alături de iubirea pe care ți-o purtam și nu mai vedeam nimic în jurul meu. Eram doar tu și eu. Restul nu mai contau, erau colaterali.
Îți amintești când mă gâdilai până la ultima suflare? Eram atât de distrată încât nu îți puteam spune să te oprești. Și ție îți plăcea să mă vezi zâmbind. Era ceea ce îți doreai în acel moment. Și am fost. Am fost cea mai fericită și speram ca obiceiurile noastre să nu înceteze vreodată. Pe de altă parte, eram conștientă că într-o zi aveam să ne separăm, dar speram că acea zi avea să fie foarte îndepărtată. Speram cel puțin să apucăm să facem lucrurile pe care ni le-am propus de-a lungul timpului, dar nu am reușit. Ne-am pierdut cu timpul și am fost delăsători și instabili emoționali.
Ne-a ajuns amândorura. Ție mai mult ca mie, însă nu pot să îți îndes iubirea mea pe gât. Am încercat și metoda asta, dar nu se poate. Am ajuns la concluzia că nu se poate și trăiesc cu speranța că într-o zi ne vom regăsi și poate ne vom îndrăgosti din nou unul de altul.
Pană atunci, vei rămâne ascuns într-un colț al inimii mele nu te voi scoate de acolo și prefer să spun că totul a fost doar un vis care din păcate a luat sfârșit.