Confesiuni, La pas prin viață

Pentru ce trăim, dacă nu pentru iubire?

Aici suntem noi, spunând „te iubesc” atât de des, dar iubindu-ne din ce în ce mai puțin. Suntem în societatea în care cuvintele nu mai valoareaza atât de mult cum valorau altădată. Mi-aș fi dorit să cred cuvintele tale dulci, dar nu am putut. Într-adevăr, ele m-au apropiat de tine, însă nu m-au făcut să le și cred. Mi-am dat seama. Erau niște cuvinte aruncate în aer, spuse doar ca să mă ademenești, cuvinte cu care voiai să mă manipulezi după voia ta.

Pe mine, societatea în care trăim nu a reușit să mă modeleze atât de mult, întrucât am rămas același suflet sentimentalist, care tânjește după liniște și iubire. Am tânjit atât de mult după tine, după iubirea ta, încât am obosit să mai sper. Am lăsat povestea noastră în voia sorții și sunt de părere că iubirea adevărată nu moare niciodată, ci rămâne pururea o parte din tine, din mine, din noi, într-un colț adâncit al sufletului.
Sunt sigură că pe tine nu o să te uit cât voi trăi. O să-mi amintesc mereu de tine ca iubirea ce mi-a frânt inima în cel mai tragic mod, dar cu care am împărtăşit cele mai frumoase amintiri și sentimente. Acum dacă mă gândesc, nu mai pot reproduce în mintea, atingerea ta, cum se simte sărutul tău… Ce e drept, aș mai vrea să simt odată toate astea.

Ți-am zis de multe ori, și am fost sinceră că îmi e teamă să merg mai departe, deoarece asta înseamnă că va trebui să mă obișnuiesc cu faptul că noi doi vom deveni străini, și mai degrabă aș prefera să am inima frântă și să sufăr decât să mă înstrăinez de tine. Am petrecut atât de mult timp cu tine și te îndrăgesc atât de mult încă ai devenit parte din mine. Îmi e atât de greu să înfrunt toate astea… Uneori mi-aș fi dorit ca totul să fii fost un coșmar, și să mă trezesc în brațele tale.
Așadar, pentru ce trăim, dacă nu pentru iubire? E de prisos să credem că putem trăi și singuri. Singurătatea nu e așa frumoasă. Deseori, avem nevoie de cineva cu care să comunicăm, de cineva cu care să împărtășim obiceiuri și lucruri, dar mai ales, avem nevoie de un sprijin emoțional. Singuri, nu putem să fim cu adevărat fericiți. Simțit că lipsește ceva, adesea, o persoană. E ceva firesc și natural. Suntem ființe dependente de alte ființe, și nu trebuie să fim jenați să recunoaștem acest lucru.

Dacă tot ce am trăit cu tine acum s-a dus pe apa sâmbetei, ce rost mai are să încep o nouă poveste cu altcineva? E evident că se va întâmpla același lucru și cu cealaltă poveste. Se va încheia, iar momentele frumoase vor deveni doar niște amintiri. Așa cum s-a întâmplat și cu tine. În iubire trebuie să lupți chiar dacă ești rănit, să tolerezi și să ierți. Asta am făcut totdeauna, dar cum toată lumea are momente de vulnerabilitate și tensiune, am avut și eu. Poate că nu m-am comportat adecvat cu tine în momentele de tensiune, și ăsta este singurul lucru pe care îl regret. Meritai ca cineva să te strângă în brațe după o ceartă neînsemnată, pentru că știu foarte bine cum te simțeai. Dar orgoliul nu m-a lăsat. Am vrut ca eu să fiu cea luată în brațe și cocoloșită.
Recunosc, îmi e foarte greu să mă detașez de tine, dar încerc. Încerc cu fiecare zi care trece.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s