La pas prin viață

Într-o lume atât de rea, e greu să fii bun.

Într-o lume atât de rea, e greu să fii bun. În jurul nostru avem o mulțime de exemple de așa nu, încât fără să conștientizăm ne lăsăm influențați de acestea. Pentru că normal, de ce să alegem calea cea grea, când ne este la îndemână cea ușoară? Cam asta este mentalitatea omului de rând.

Caracterul unui om este definit de seria de calități și defecte pe care le deține. Dacă ponderea este în favoarea calităților, cu atât mai bine, înseamnă că în caracterul persoanei respective predomina bunătatea. Însă un om plin de defecte de tip moral, nu este un om care merge pe calea cea bună.

De ce să fii rău, ci nu bun? Niciodată nu am priceput această enigmă, dar mi-am dat cu presupusul, și am descoperit câteva justificări ale problemei.

În primul rând, oricine poate să facă rău altcuiva. Oricine poate să greșească, să se răzbune sau să calce mândria altei persoane în picioare. Este cea mai accesibilă cale, preferată de majoritatea oamenilor. Deși am refuzat să cred asta, la un moment dat, am realizat că este purul adevăr. De multe ori m-am întrebat, ce satisfacție sufletească are o persoană ursuză și rea? Când pune capul pe pernă și se afundă în gânduri, cum poate dormi liniștită când știe că cei din jur suferă? Întrebări peste întrebări, dar sincer nu mi-aș dori să știu cum e. Prefer să rămână doar niște întrebări.

Pe de altă parte, rare sunt persoanele care emană bunătate și care vor să evolueze frumos în fiecare zi. A fi bun nu înseamnă să fii prost. A nu se confunda! Să fii bun înseamnă să îi ierți pe cei din jurul tău, să nu porți pică pe nimeni, nici dușmănie, să nu te cerți cu ei, ci să-i lași să-și facă numărul, ca mai apoi să le răspunzi calm, să nu te răzbuni-pentru că știi cum se spune, răzbunarea e arma prostului -, și nu în ultimul rând, să nu bârfești. Știu că sună a predică cu înclinații religioase, pentru că ce am rezumat eu în rândurile anterioare este cuprins în câteva din cele zece porunci din Biblie.

Nu ne costă nimic să fim buni. Chiar ne împlinește sufletește acest lucru, și ne face să ne simțim curați și apreciabili, pe când să fii rău îți murdărește sufletul, ți-l îneacă prin cele mai negre și amare ape, și cel mai important, nu te alegi cu nimic folositor ție.

Așa că, dragi cititori, fiți buni într-o lume așa urâcioasă și calomniatoare! Fiți ce nu au mai fost alții, încât lumea să vă aprecieze și să vă urmeze modelul!

La pas prin viață

Conflictul dintre generații – părinți vs copii

În zilele noastre, conflictul dintre generatii a devenit tot mai puternic. Pe de-o parte se află tabăra tinerilor non-conformiști, iar cealaltă tabără este reprezentată de părinți, bunici, profesori care doresc să-i readucă pe adolescenți pe calea cea bună.
Tinerii vor să fie înțeleși, și tind spre o libertate mult prea mare decât le este de cuviință. Aceștia dispun de diverse mijloace de a-și da viața peste cap, și nu ezită să le pună în uz, în ciuda exigențelor afirmate de părinți sau îndrumători.
Eu cred că părinții sunt din cale afară de protectivi cu copiii lor, iar aceasta reprezintă un minus în relația părinte-copil. În mod normal, părinții ar trebui să își educe copiii în așa fel încât să le fie explicate mai multe aspecte ale vieții și pericolele la care pot fi expuși dacă într-un fel sau altul, comit o greșeală.
De câte ori nu am auzit părinți spunând despre copiii lor că sunt superficiali și iresponsabili? Iar pe de altă parte, tinerii se simt nedreptățiți, neînțeleși, și percep sfaturile părinților ca pe niște porunci. Astfel, s-a format un dezechilibru între cele două generații. Generații cu concepte și idei total diferite.
Dacă ar fi să mă gândesc la o soluție pentru a atenua acest conflict nemărginit, aș opta pentru calmitatea părinților, eliminarea oricărei surse de stres și nervozitate în discuția cu proprii copiii, cât și iluzia de înțelegere pe deplin a problemei în cauză a tinerilor. Precum am spus anterior, părinții ar trebui să le ofere tinerilor iluzia de înțelegere și independență, încât aceștia să simtă că în sfârșit, părinții sunt de partea lor, și că nu există nicio tabără adversă. În realitate, adolescentul va fi vegheat din umbră, nicidecum lăsat în propria-i voie.
Este greșit modul de acționare a unora dintre părinți. Ei își presează odraslele la orice pas și îi încarcă cu frustrări, culmea, fără să intenționeze acest lucru. Aceștia consideră că modul de acționare menționat va avea urmări benefice asupra copiilor, însă nu este nici pe departe adevărat.
Așadar, părinții ar trebui să își modifice modul de relaționare cu tinerii, încercând să îi repozitioneze pe calea cea bună, aș zice chiar, calea spre succes, iar tinerii ar trebui să fie conștienți de pericolele la care sunt expuși în orice moment din viață.

La pas prin viață

Adevărul nu piere niciodată

Deseori, în viața de zi cu zi auzim acest proverb, însă mulți dintre noi nu știm cum să ni-l explicăm. Cu sinceritate afirm că până acum ceva timp, nici eu nu înțelegeam pe deplin însemnătatea acestei maxime, asta până într-o zi în care am ajuns la performanța de a-i înțelege toate substraturile.
Adevărul stă la baza celor mai semnificative lucruri din viața noastră: acesta întărește relații, consolidează prietenii și este componenta esențială a comunicării. Adevărul trăiește veșnic, chiar dacă de multe ori tindem să îl mascăm temporar cu minciuni. Adevărul mascat sau nemascat tot adevăr este, și fie că vrem, fie că nu, în ciuda eforturilor noastre de a-l ascunde din diferite motive, în diferite situații, la un moment dat tot iese la iveală.
Din mica și umila mea experiență am învățat că uneori adevărul poate răni oameni. În ciuda acestui fapt, am dorit ca întotdeauna să spun și să mi se spună adevărul. Nu pot spune că urmările au fost prea favorabile mie, dar am fost conștientă că peste ceva timp, poate luni, poate ani, adevărul s-ar fi aflat. Așa se întâmplă mereu. E inevitabil, pentru că adevărul nu piere niciodată.
Niciodată nu mi-a plăcut să mă asociez cu minciuna, și nu îi pot înțelege pe acei oameni care doar printr-o singură deschidere de gură înșiră neadevăruri, fiind convinși că adevărul nu se va afla vreodată. Adică, de ce atâtea eforturi în van? De ce este greu pentru unii oameni să înțeleagă că adevărul iese mereu învingător? Întrebări ale căror răspunsuri le posedă oamenii cu pricina.
Precum spuneam în rândurile anterioare, adevărul stă la baza existenței noastre, niciodată nu piere, indiferent de alegerile noastre, el ne va sta în umbră toată viața, fiind gata în orice moment să se arate.

Confesiuni, La pas prin viață

A fost un vis, admit.

Dragul meu, totul a fost un vis: noi, viața pe care am construit-o împreună, momentele de fericire și dezamăgire prin care am trecut. Totul s-a întâmplat atât de rapid încât nici nu am putut să te simt cu adevărat. Atunci când te țineam în brațe, timpul se oprea în loc și mă gândeam: ”Doamne, într-o zi va trebui să îi dau drumul.”Și așa a fost. Tot ce am gândit s-a adeverit.

Recunosc, totdeauna mi-a fost teamă că am să te pierd, și nu puteam dormi noaptea din cauza asta. Probabil că ție nu ți-a fost teamă că ai să mă pierzi vreodată. Nu cred că m-ai iubit cu adevărat și că ai vrut ca viitorul tău să fie alături de mine. Pun pariu că nu te-ai gândit niciodată la asta. Însă eu, am fost visătoare, m-am aruncat pe aripi de vânt alături de iubirea pe care ți-o purtam și nu mai vedeam nimic în jurul meu. Eram doar tu și eu. Restul nu mai contau, erau colaterali.
Îți amintești când mă gâdilai până la ultima suflare? Eram atât de distrată încât nu îți puteam spune să te oprești. Și ție îți plăcea să mă vezi zâmbind. Era ceea ce îți doreai în acel moment. Și am fost. Am fost cea mai fericită și speram ca obiceiurile noastre să nu înceteze vreodată. Pe de altă parte, eram conștientă că într-o zi aveam să ne separăm, dar speram că acea zi avea să fie foarte îndepărtată. Speram cel puțin să apucăm să facem lucrurile pe care ni le-am propus de-a lungul timpului, dar nu am reușit. Ne-am pierdut cu timpul și am fost delăsători și instabili emoționali.
Ne-a ajuns amândorura. Ție mai mult ca mie, însă nu pot să îți îndes iubirea mea pe gât. Am încercat și metoda asta, dar nu se poate. Am ajuns la concluzia că nu se poate și trăiesc cu speranța că într-o zi ne vom regăsi și poate ne vom îndrăgosti din nou unul de altul.
Pană atunci, vei rămâne ascuns într-un colț al inimii mele nu te voi scoate de acolo și prefer să spun că totul a fost doar un vis care din păcate a luat sfârșit.

Confesiuni, La pas prin viață

Te-am acceptat cu bune şi cu rele

Cum pot să mă împac cu ideea că te cunosc aşa de bine, că îți ştiu toate obiceiurile şi totuşi, nu mai mergem pe acelaşi drum…?

Scumpul meu, nu sunt împăcată cu găndul că alta îți mângâie acum chipul pe care eu ți-l mângâiam odată. Inima mea nu vrea să accepte faptul că ai plecat de lângă mine şi că m-ai lăsat singură, deşi eram singura persoană care îți cunoştea defectele şi nu te critica. Te-am acceptat cu bune şi cu rele, şi niciodată nu am intenționat să îți fac rău. Pur şi simplu, erai o bucată care făcea parte din mine, iar dacă cineva te rănea, mă rănea şi pe mine. Cum putem să ne comportăm în felul ăsta, ca şi cum nu ne-am cunoaşte?

Dragul meu, cum poți dormi noaptea când ştii că sunt atât de singură şi cu durere-n suflet? Aş tinde să cred că sufletul tău a fost demult secat, iar tu nici măcar nu ai remuşcări sau resentimente. Am format amândoi un întreg, iar acum când ne-am spart în două bucăți distincte, preferi să mă răneşti. Ai dat uitării timpul petrecut împreună, certurile noastre care se încheiau cu îmbrățişări şi lacrimi, nopţile nedormite în care ne contraziceam până ajungeam la un numitor comun, orele în care vorbeam prin mesaje fără ca măcar să ne săturam unul de altul, obiceiurile noastre, iubirea noastră. Ce ironic e faptul că după ce ți-ai consumat iubirea pentru mine, nu te-a mai interesat dacă eu eram bine sau nu. M-ai privit de sus, cu indiferență, fiind gata să mă loveşti sub centură de fiecare dată când aveai ocazia.

Ai reuşit. Şi m-a durut, dar uite-mă aici, după toate astea. Sunt bine şi nu regret nicio secundă momentele din viața mea pe care le-am petrecut cu tine. Eşti o amintire frumoasă şi aşa vei rămâne. Totdeauna când îmi voi aminti de clipele petrecute împreună voi zâmbi.

Confesiuni, La pas prin viață

Tipul de iubire pe care toată lumea îl merită

Există în lume un tip de iubire pe care toată lumea, dar absolut toată lumea îl merită. Tu, femeie, meriți să fii iubită din toată inima și să trăiești experiențe frumoase. Meriți ca un El să te facă să plângi de fericire. Da, să plângi. Meriți să te trezești dimineața lângă bărbatul tău și să te gândești că nu ești singură pe lumea asta și că cineva este într-adevăr lângă tine. Meriți să adormi cu un mesaj drăgăstos de noapte bună și să te trezești cu un mesaj de bună-dimineața de la persoana iubită. Meriți multe. Poate mult prea multe decât poate să ofere societatea în care trăim. Dar nu îți face griji. Cineva, într- o zi perfectă, la o oră potrivită va face în așa fel încât să îți aducă și luna de pe cer. Acel cineva te va ridica în brațe și te va tăvăli prin iarbă fără ca măcar să aibă un interes de natură sexuală. El va vrea să îți iubească inima, nu trupul, căci trupul, cu trecerea anilor se ofilește. Însă inima… Inimă trăiește veșnic chiar dacă noi trecem în neființă. Nu trăiește ca un organ, încetează să bată, dar ceea ce rămâne după oprirea inimii este sufletul, pentru că sufletul este reflecția inimii.

Draga mea, când o să îl întâlnești pe El, bărbatul care te va iubi îndelung și necondiționat, vei fi norocoasă. Iubirea bate o singură dată la ușă, nu de două, nu de trei ori. Este unică și tocmai de aceea trebuie să fii atentă și să nu o pierzi, să nu îi dai drumul.

Totuși, dacă iubirea se va consuma, nu te necăji, deoarece un singur ceas de iubire adevărată și sinceră poate face cât o viață întreagă. Nu vei regreta nicio secundă iubirea pe care ai trăit-o atât de frumos! Bucură-te de ea la momentul potrivit și nu pierde nicio clipă! Tot ce se întâmplă în viețile noastre e magic și niciodată nu vom avea ocazia să dăm timpul înapoi. Trebuie să fim conștienți că totul e temporar, și că la sfârșit de zi, atunci când tragem linie, rămânem cu nimic. Rămânem singuri, însă cu atât de multe în suflet…

Confesiuni, La pas prin viață

Ce mai faci, străinule?

Ce mai faci, străinule? Obișnuiam să fim apropiați, așa-i? Obișnuiam să formăm împreună piesele unui puzzle complet. Acum mă întreb doar… Oare ești bine? Căci eu mă simt bine de la o vreme încoace. Nu, nu te-am uitat, însă m-am obișnuit cu golul ce mi l-ai lăsat în inimă. Încă e acolo, îl simt uneori, dar acum face parte din mine.

Sper că ești fericit fără mine și că ai reușit în sfârșit să îți restabilești echilibrul în viață. Să știi că eu nu mai sunt așa visătoare cum eram odată. Odată cu separarea noastră am înțeles multe lucruri. Am înțeles că oamenii vin și pleacă și că nu trebuie să mă încred niciodată în ei, că nimănui nu îi pasă de tine cu adevărat, cu excepția părinților și nu în ultimul rând, că oamenii se schimbă. Dacă ai știi cât de împăcată sunt cu ideile astea acum. Înainte, nu voiam să accept ideea că totul e temporar. Tot ce doream era să pot face o schimbare în tot acest ciclu al vieții, însă nu am putut. Am realizat că nu pot schimba ceva ce toată lumea face într-un anumit fel. Nu pot fi eu macul galben din mulțimea de maci roșii, așa că am acceptat pur și simplu conceptul.

Viața mea a revenit la stadiul în care am lăsat-o cu câțiva ani în urmă. E ca atunci, doar că un pic mai debusolantă. De fiecare dată când o să încerc să trăiesc ca înainte, o să îmi apari tu pe retină. De fiecare dată când o să resimt mirosul parfumului tău pe pielea altor bărbați, o să-mi amintesc de tine. Și crede-mă, parfumul tău l-aș recunoaște dintr-o mie. Era mirosul meu preferat de când te-am cunoscut. Atunci când trec prin locurile în care obișnuiam să ne petrecem timpul, mi se desfășoară în fața ochilor momente cu noi petrecute chiar în acele locuri. Și zâmbesc, dar nu e tocmai zâmbetul meu.

Așa că… Ce e bun la amintiri?

Confesiuni, La pas prin viață, Uncategorized

Când vei realiza că ai pierdut-o

Când vei realiza că ai pierdut-o, o să te lovești cu capul de toți pereții și o vrei striga pe nume, dar ea nu îți va mai răspunde de data asta. Vei aduna înăuntrul tău frustrări și gânduri negre despre cum ea ar putea fi chiar în acel moment în brațele altui bărbat. O vei căuta pe rețele de socializare, te vei uita la pozele ei și te vei gândi că odată a fost a ta, dar acum nu mai e. Acum e liberă să se îndrăgostească, să simtă senzații noi, așa cum a făcut și cu tine, dar de această dată poate nu va mai fi doar o iluzie.
Când tu vei încerca să o înlocuiești și să-ți găsești fericirea în brațele altor femei, ea deja își va găsi iubirea și nu se va mai gândi la tine așa des. Când tu vei pierde nopțile gândindu-te la „ce ar fi fost dacă“, ea deja se va gândi la iubitul ei și va fi cea mai fericită. Când tu o să încerci să o cauți, ea îți va ignora mesajul. Pentru că dragul meu, iubirea nu are timp să te aștepte pe tine. Odată ce ai dat cu piciorul, crezi că va mai fi totul ca înainte? Te înșeli. Totul o să fie diferit, cam ca atunci când nu vă cunoșteați, însă mult mai intens.
Șocul suprem îl vei avea atunci când vei vedea poze cu ea și alt bărbat. Te vei gândi că în locul acelui bărbat ai fi putut fi tu -așa cum erai înainte-, însă niciodată trădarea nu va fi răsplătită cu iubire. Nu-ți va veni să crezi când vei vedea acele poze, dar cu timpul te vei obișnui cu ideea că ea nu îți mai aparține. A fost a ta, ai iubit-o, ai pierdut-o. E simplu. Ea te-a iubit, te-a respectat și te-a jelit. Tu nu ai vrut să vezi toate astea, iar acum suporți consecințele unei iubiri pierdute. Crede-mă, te vei simți rău câteva zile, dar îți va trece. Ești băiat mare și te descurci.

Confesiuni, La pas prin viață

Nu mai simt nimic

Când mă gândesc la tine nu mai simt mare lucru. De fapt, cred că nu mai simt nimic. Mă simt așa goală, așa rece… Odată cu trecerea sa, timpul m-a secat de sentimente, iar acum sunt doar o figură prezentă prin viață. Nu mai sunt un om în adevăratul sens al cuvântului. Odată eram veselă, plină de viață și o explozie de culoare. Acum sunt doar o persoană lipsită de vlagă. O persoană pe care tu ai modelat-o după cum ai vrut și pe care tot tu ai adus-o în stadiul ăsta. Nu mai simt bucuria vieții ca altădată, și tot ce mă fericește e să stau închisă în camera mea și să mă uit la filme cum o făceam altădată, însă cu tine. Acum tu lipsești, dar poate că e mai bine așa.
Când privesc pozele cu noi, nu mai plâng ca în alte zile. Aș mai fi vrut să simt iubire sau regret față de amintirile noastre, dar acum nu mai simt nimic, ci doar zâmbesc. Fotografiile rămân fotografii. Nici dacă aș avea puterea să dau viață fotografiilor noastre, nu aș face-o, deoarece tot ce am trăit cu tine am trăit la momentul potrivit. Nu mai vreau să simt niciodată durerea prin care m-ai făcut să trec. A fost oribil și chinuitor. Numai eu știu ce am simțit de fiecare dată când mi-ai frânt inima. Nici nu mai vreau să îmi amintesc acele momente. Nu acum. Poate peste ceva timp voi vrea, însă peste mult timp poate.
Să nu te îngrijorezi pentru mine -oricum știu că nu o vei face- căci sunt bine. Sunt mai bine decât credeam că o să fiu. M-am obișnuit cu absența ta, și tind să cred că îmi priește. Știai tu ce știai când m-ai lăsat. Știai că voi fi bine la un moment dat, și ai avut dreptate. Îți mulțumesc că mi-ai deschis ochii. Îți sunt recunoscătoare.

Confesiuni, La pas prin viață

Cum să fii fericit

Probabil ați citit o mulțime de articole, încercând să găsiți rețeta eficientă a fericirii, însă nu toate articolele susțin aceeași idee, deoarece nu toți suntem o apă și un pământ, și avem idei și percepții diferite. Eu vin cu afirmația că: Fericirea nu se ghidează după o rețetă anume. Este un concept greșit să credem că dacă toți urmăm niște sfaturi fixe, acestea vor avea efect.
Este de ajuns să acceptăm ideea că dacă pentru cineva, anumite sfaturi sunt de folos, nu înseamnă că sunt și pentru noi. Nu vreau să vă impun niște reguli sau pași pe care va trebui să îi urmați ca să fiți fericiți. Nu! Cu siguranță nu va funcționa, dar trebuie să plecați de la aceste idei și să le luați ca atare, analizând situația în care vă aflați, și conștientizând dacă merită să încercați aceste sugestii, sau dacă sunt corecte.
Voi trata câteva situații în care mulți dintre noi ne aflăm, dar din care nu putem ieși chiar așa ușor, așadar avem nevoie de așa zise ”îndrumări” sau sugestii:
Ești nefericită, deoarece ești legată de trecut – această situație este des întâlnită în rândul adolescenților, și nu numai. Nu poți să îți trăiești prezentul pentru că fantomele trecutului te bântuie și nu-ți dau pace. E ca și cum ai fugi, iar în urma ta ar alerga cineva cu un bilet lipit pe frunte pe care scrie trecut. Te simți singură, abandonată, tristă. Vrei să nu te mai gândești, însă nu poți, deoarece fiecare loc prin care treci își are amintirile lui. Într-adevăr, este greu să alungi nefericirea în acest caz, însă nu e imposibil. Tot ce trebuie să faci e să îți repeți în sinea ta: ”Îmi trăiesc prezentul. Îmi trăiesc prezentul. Îmi trăiesc prezentul.”, apoi pur și simplu să îți ocupi timpul cu ceea ce te făcea odată fericită. Vei observa că cu timpul, nefericirea se diminuează, și începi să te simți mai bine. Nu spun că vei fi fericită, însă vei uita pentru scurt timp de trecut.

Ești nefericită, deoarece nu îți găsești rostul în viață – multă lume se plânge că viața e dură cu ei, însă cine a zis că totul trebuie să fie roz întotdeauna? Ce viață ar fi asta, dacă nu ar exista suișuri și coborâșuri? Sunt atâtea etape în viață prin care trecem, încât nu le putem ține pasul, și putem doar să ne bucurăm de ele, fie că sunt etape bune, fie că sunt etape mai puțin bune. Există un loc păstrat pentru fiecare dintre noi, în viața asta, un loc care ne așteaptă să ne exprimăm cu toate valențele pe care le avem. Locul acela este menirea noastră. Am fost creați să creăm, să descoperim și să învățăm, așadar nimeni în lumea asta nu este lipsit de rost. Fiecare suntem importanți în felul nostru, și asta trebuie să înțelegem. Nu există persoană fără rost în lumea asta întreagă.

Ești nefericită, deoarece lumea nu te agreează – oh, draga mea, dacă ai ști câtă ură există în lumea asta, nu te-ai mai simți atât de tristă nicio clipă. Chiar odată mă gândeam că lumea preferă mai degrabă să vadă răul celui apropiat, decât binele. Ciudat fapt, dar cât se poate de real. Din păcate asta e lumea care ne înconjoară, și trebuie s-o acceptăm în deplina ei aparență. Nu trebuie să pleci urechea la tot ce zboară, ci trebuie să ții capul sus, ridicat și să le zâmbești încrezător. Atunci vei atrage și mai mult dispreț, însă, nu uita: Ei sunt sub nivelul tău cu mult.