Confesiuni, La pas prin viață

Roata se întoarce. E inevitabil

Cu fiecare zi care trece, simt că te iubesc mai puțin… Sper să nu fie doar o impresie. Mi-aş dori să fiu la fel de nepăsătoare ca şi tine, dar ştii? Încerc. Eu chiar încerc. Prefer să nu mă avânt în relații sau aventuri doar din dorința de a mă răzbuna, căci ți-am mai spus eu ție: Razbunarea e arma prostului.

Ştiu că peste câțiva ani, când te vei maturiza complet şi când o să îți aşezi prioritățile în viață, cap la cap, o să îți aduci aminte de mine. Poate o să îți fie dor de confortul pe care îl aveam amândoi. Poate o să tânjeşti după momentele în care te pupam pe frunte şi te mângâiam. Poate o să zâmbeşti când îți vei aminti ce fericiți am fost. Poate, şi iar poate… Eu o să fiu aici, pentru tine, exact aşa cum ți-am promis la început. Voi fi aici, însa de data asta pe post de „om cu care ai avut ceva odată”. Nici nu ştiu dacă există sintagma asta, dar prefer să mă numesc aşa decât „străină”. Voi fi aici pentru tine dacă vei avea nevoie de ceva, chiar dacă ştiu că nu vei avea. Poate într-o zi vom vorbi şi ne vom aminti toate lucrurile prin care am trecut, cu zâmbetul pe buze. Viața e imprevizibilă, aşa cum a fost şi cu noi. Credeam că mă vei iubi necondiționat, aşa cum încă te iubesc eu pe tine, dar nu am avut dreptate. Aş vrea să dau vina pe destin şi să spun că el e inculpatul, dar el aruncă mânios o săgeată către tine.

Şi te urmăresc din umbră, văzând cum nici nu îți mai pasă de mine. Îmi simt sufletul greu, îl simt cum atârnă de un ultim fir de ață care stă să se rupă. Mereu am fost de acord cu vorba: „Roata se întoarce”, şi am aflat că aşa şi este. Un exemplu plauzibil e relația noastră. Ți-am dat o şansă, ne-am mai dat o şansă nouă atunci când mi-ai greşit. Nu ai idee cât de tare m-a durut să ştiu că m-ai trădat, dar am încercat să te iert cu adevărat. Cu timpul am încercat să am din nou încredere în tine. Chiar am avut, dar mi-ai dovedit din nou că am făcut o mare greşeală. Eu chiar te iertasem atunci. Ai plâns, înecându-te în propriile lacrimi, tremurai în fața mea şi mă rugai să te las să mă ții de mână pentru că era „ultima oară” când o făceai, după cum spuneai. Te-am lăsat să mă ții de mână, nu te-am privit în ochi pentru că plângeam în acelaşi timp cu tine. Plângeam involuntar, fără să îmi închid ochii. Lacrimile pur şi simplu curgeau fără voința mea. Seara aia e înca vie în amintirea mea, nu o să o uit vreodată. Ți-am spus să te duci acasă căci nu voiam să te mai văd. Aşa ai şi făcut. Te-ai dus acasă iar a doua zi mi s-a făcut milă de tine si te-am iertat. Nu te-am iertat doar din milă, te şi iubeam. Mult.

„Amuzant” e că nu ai ținut cont de şansa pe care ți-am dat-o. După un an şi puțin de la incident, ai inceput să te comporți urât. Nu mă mai iubeai, nu mă mai voiai. Voiai altceva. Eu pentru tine nu mai eram frumoasă, erau altele. Aşa că ai început să mă îndepărtezi, să îmi vorbeşti urât, şi să mă trădezi. Din nou. Devenisem o persoană slabă în fața ta, mi-ai analizat slăbiciunile şi ai început să îți bați joc. Ți-ai bătut joc de fata care te-a iertat şi care te-a sprijinit când ti-a fost cel mai greu.

Şansa pe care ți-am oferit-o a fost uitată odată cu trecerea timpului. Aşa a fost, nu? Ţi-a plăcut să mă vezi plângând mereu. Ți-a plăcut să vezi cum mi-am expus slăbiciunile în fața ta. Dar îți promit că într-o zi nu o să te mai iubesc. Mă străduiesc în fiecare zi să te iubesc mai puţin, şi trăiesc cu speranța că mă  voi vindeca de tine.

Confesiuni

Pentru cel care ieri mă ținea de mână

Pentru cel care ieri mă ținea de mână,

Vreau să încep prin a spune că îmi pare rău. Îmi pare rău că au rămas atâtea cuvinte nespuse între noi, atâtea regrete în urma a tot ce am trait. Chiar dacă ştiu că nu vei citi aceste rânduri, eu tot îți scriu. Nu pot să te învinuiesc pentru ce mi s-a întâmplat negativ în viață pentru că eu… Eu sunt cea care a luat deciziile.

Crede-mă că dacă aş fi ştiut că vom ajunge în punctul ăsta, nu m-aş fi implicat atât, nu ți-aș fi dat sufletul meu pe tavă, pentru că acum, culmea, tava s-a întors la mine, însă goală. Oare ți-a păsat vreodată de mine cu adevărat? Întrebarea asta mi se plimbă prin minte de ceva timp. Mă întreb dacă chiar te-a interesat vreodată de mine sau dacă nu cumva întrebarea „ai mâncat?” era doar o întrebare pe care mi-ai pus-o doar ca să fie pusă. Sunt curioasă, pentru că mie la randul meu, mi-a păsat de tine. Erai o parte din mine şi simțeam asta în fiecare celulă din corpul meu. Când nu te simțeai bine, îmi transmiteai şi mie o stare de nervozitate şi tristețe, cand mâncai eram cea mai fericită, şi crede-mă, nu știu de ce, dar aşa mă simțeam, iar când erai fericit, zâmbeam şi eu odată cu tine, deşi în unele zile chiar eram cu moralul la pământ.

Să ştii că mereu când mă gândesc la tine – iar asta se întamplă destul de des -, îmi zboară prin minte momentele în care eram fericiți. Mai ții minte când mă ridicai pe sus, în brațele tale? Sau când ne fugăream amândoi prin iarbă şi trăgeam unul de altul în spirit de glumă? Dar când mă priveai profund, mă mângâiai, mă priveai în ochi şi îmi spuneai că mă iubeşti mult? Unde au dispărut brusc toate obiceiurile noastre? Eu cred că timpul ți-a fost un bun complice. El te-a schimbat, el te-a făcut persoana care eşti azi. Te-a făcut un om indiferent, rece, un om impertinent şi perfid. Omul ăsta nu coincide nici pe departe cu omul de care m-am îndrăgostit. Cine eşti tu şi de ce încă te mai iubesc? De ce nu pot să mă desprind de tine? Ce mi-ai făcut de mă simt aşa de slabă?

În ciuda a tot ce mi-ai făcut, eu simt că tu eşti cel lângă care vreau să-mi petrec viața. Simt că nu vreau să fiu cu altcineva pentru că tu eşti tot ce am nevoie. Deşi mă simt doborâtă la pământ, eu tot am nevoie de tine. Fără tine nu pot să îmi imaginez viața. Mă lupt cu fiecare zi care trece, să mă mențin întreagă, însa câteva bucăți din mine lipsesc. Le-ai luat cu tine când ai plecat.

Nu vreau o viață fără tine pentru că tu erai curcubeul din lumea mea. Şi îți spun toate astea cu mâna pe inimă, eu te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta. Tu poți să îmi faci şi cel mai mare rău de pe pământ căci eu te voi iubi până ce iubirea mea pentru tine se va consuma.

Mă simt grea, îmi simt sufletul greu de atâta suferință. Tu mi-ai provocat asta, „iubirea mea”, tu ai făcut să mă doară aşa tare. Tu m-ai distrus. Ştiai că cea mai mare teamă a mea era că tu nu o să mă mai iubeşti într-o zi. Deşi ai ştiut, nu te-ai îndurat să lupți pentru noi. Cu mult timp în urmă trebuia să pun punct, astfel nu se mai ajungea aici. Dar mi-a fost milă. Mi-a fost milă de tine când am văzut cât de rău îți părea că mi-ai greşit. Am simțit durere în lacrimile tale, şi aşa, te-am iertat fără să mă mai gandesc. Ne-am mai dat o şansă nouă, şi asta cu mult timp în urmă. Cu timpul, ți-ai bătut joc de şansa asta. Mi-ai greşit. Oh doamne, mi-ai greşit de atâtea ori. M-a durut tare. Am înghițit. Am încercat să trec peste tot ce mi-ai făcut şi într-un final… Paharul s-a umplut. Îți aminteşti când am stat o lună despărțiți? Evident că îți aminteşti. În ultimul timp obişnuiam să ne despărțim şi să stăm câte o lună aşa. La una din despărțiri mi-ai greşit, deşi ştiai că o să ne împăcăm şi că nu e definitiv. Ai ținut în palme alt chip, ai gustat savoarea buzelor altei fete. Culmea, am aflat abia după o lună de la întâmplare. Defapt, ai avut mai multe antecedente cu EA. La fiecare  despărțire te-ai folosit de ea, crezând că nu o sa aflu. Şi crede-mă, când am aflat era să leşin, dar m-am proptit în uşă, căci dacă nu era uşa, sigur mă prăpădeam la pământ. Am simțit cum mă sufoc, cum privirea mi se încețoşează şi cum inima stă să-mi iasă din piept. Am izbucnit în plâns şi aveam impresia că mă înec în propriile lacrimi. Îmi venea să îmi smulg inima din piept, căci mă durea enorm. Încă mă doare. Mă doare inima că nu mai eşti lângă mine. Mă doare inima că m-ai tradat şi că am crezut în vorbele tale. Dacă ştiam că tot ce spui nu semnifică nimic, crezi că te mai iubeam? Ți-ai jucat bine rolul. Ai obținut ceea ce voiai. M-ai distrus, m-ai făcut un om slab şi neputincios. Simt că fără tine sunt nulă. Nu voiam să te transformi într-un drog puternic, pentru că acum, sunt dependentă de tine.

Mă străduiesc să nu înnebunesc în adevăratul sens al cuvântului, pentru că fiecare zi care trece fără tine, simt că mă izbeşte puternic peste față. Pentru tot ce am trăit cu tine, îți mulțumesc. Eu chiar îți mulțumesc că m-ai învățat atâtea lucruri. Tu ai fost prima mea iubire, tu m-ai învățat să iubesc. Deşi îți mulțumesc pentru momentele în care m-ai făcut fericită, eu nu o să te iert pentru că m-ai rănit enorm şi nu m-ai înțeles când aveam cea mai mare nevoie de tine. Eu plângeam iar tu te uitai, uneori râdeai, alteori mă luai în brațe. De ce nu ai fost bărbat şi nu mi-ai spus că nu mă mai iubeşti?

Tu ai fost raza mea de soare care a pătruns în viața mea în cele mai întunecate zile. Mi-ai luminat calea, mi-ai arătat noi orizonturi iar pentru asta îți sunt recunoscătoare. Nu credeam că voi întalni vreodată un om ca tine. În tine am văzut binele, am văzut o persoană căreia îi păsa într-adevăr de mine. Ai avut grijă de mine cum ai ştiut tu mai bine, mi-ai fost alături la bine dar şi la greu, m-ai suportat aşa cum am fost eu, mai complicată. Pentru mine a contat mult că mi-ai fost alături şi că m-ai ținut de mână atunci când era să cad. Dar acum? Acum unde eşti să mă ţii de mână? Când merg pe stradă mă simt aşa goală, aşa singură… Nu mai eşti tu în dreapta mea să mă ții strâns de mână şi să umpli golul.

Oricine mă întreabă de tine, eu le vorbesc frumos pentru că ai fost un om care a avut un mare impact în viața mea. Le spun că aşa a fost să fie şi că din vina mea s-a ajuns aici. Am încercat să te țin lângă mine prin toate modalitățile posibile, dar nu am făcut decât să te scap printre degete. Cum ai avut ocazia, te-ai dus la alta. Frumos, ce pot să zic. Mi-ai promis că nu o să te schimbi, şi asta acum doar câteva luni. Cât de mult se poate schimba o persoană în câteva luni?! Mă întreb ce te-a determinat aşa tare să te schimbi. Îți aminteşti când îmi spuneai că îți e teamă că eu mă voi schimba? Ei bine, eu nu m-am schimbat. Tu ai facut-o. Tu nu mai eşti omul de care m-am îndrăgostit în urmă cu doi ani. Tu eşti un străin. Pentru mine eşti un străin.

Am pus trecutul în ramă, îl mai admir din când în cãnd, pentru că doar cu el am rămas. Ştiu că anii trec si că, gata, doar asta a fost între noi. Mi-aş fi dorit să nu fie aşa. Mi-aş fi dorit să fiu nemuritoare. Aşa aş fi putut să te întâlnesc de mai multe ori în aceeaşi viață. Pentru mine ai fost tot. Acum aştept doar să mă desprind de trecut, uşor-uşor, cu timpul. Sper să pot să îți spun cât mai repede şi din toată inima mea, adio, iubirea mea!

Confesiuni, La pas prin viață

Pentru ce trăim, dacă nu pentru iubire?

Aici suntem noi, spunând „te iubesc” atât de des, dar iubindu-ne din ce în ce mai puțin. Suntem în societatea în care cuvintele nu mai valoareaza atât de mult cum valorau altădată. Mi-aș fi dorit să cred cuvintele tale dulci, dar nu am putut. Într-adevăr, ele m-au apropiat de tine, însă nu m-au făcut să le și cred. Mi-am dat seama. Erau niște cuvinte aruncate în aer, spuse doar ca să mă ademenești, cuvinte cu care voiai să mă manipulezi după voia ta.

Pe mine, societatea în care trăim nu a reușit să mă modeleze atât de mult, întrucât am rămas același suflet sentimentalist, care tânjește după liniște și iubire. Am tânjit atât de mult după tine, după iubirea ta, încât am obosit să mai sper. Am lăsat povestea noastră în voia sorții și sunt de părere că iubirea adevărată nu moare niciodată, ci rămâne pururea o parte din tine, din mine, din noi, într-un colț adâncit al sufletului.
Sunt sigură că pe tine nu o să te uit cât voi trăi. O să-mi amintesc mereu de tine ca iubirea ce mi-a frânt inima în cel mai tragic mod, dar cu care am împărtăşit cele mai frumoase amintiri și sentimente. Acum dacă mă gândesc, nu mai pot reproduce în mintea, atingerea ta, cum se simte sărutul tău… Ce e drept, aș mai vrea să simt odată toate astea.

Ți-am zis de multe ori, și am fost sinceră că îmi e teamă să merg mai departe, deoarece asta înseamnă că va trebui să mă obișnuiesc cu faptul că noi doi vom deveni străini, și mai degrabă aș prefera să am inima frântă și să sufăr decât să mă înstrăinez de tine. Am petrecut atât de mult timp cu tine și te îndrăgesc atât de mult încă ai devenit parte din mine. Îmi e atât de greu să înfrunt toate astea… Uneori mi-aș fi dorit ca totul să fii fost un coșmar, și să mă trezesc în brațele tale.
Așadar, pentru ce trăim, dacă nu pentru iubire? E de prisos să credem că putem trăi și singuri. Singurătatea nu e așa frumoasă. Deseori, avem nevoie de cineva cu care să comunicăm, de cineva cu care să împărtășim obiceiuri și lucruri, dar mai ales, avem nevoie de un sprijin emoțional. Singuri, nu putem să fim cu adevărat fericiți. Simțit că lipsește ceva, adesea, o persoană. E ceva firesc și natural. Suntem ființe dependente de alte ființe, și nu trebuie să fim jenați să recunoaștem acest lucru.

Dacă tot ce am trăit cu tine acum s-a dus pe apa sâmbetei, ce rost mai are să încep o nouă poveste cu altcineva? E evident că se va întâmpla același lucru și cu cealaltă poveste. Se va încheia, iar momentele frumoase vor deveni doar niște amintiri. Așa cum s-a întâmplat și cu tine. În iubire trebuie să lupți chiar dacă ești rănit, să tolerezi și să ierți. Asta am făcut totdeauna, dar cum toată lumea are momente de vulnerabilitate și tensiune, am avut și eu. Poate că nu m-am comportat adecvat cu tine în momentele de tensiune, și ăsta este singurul lucru pe care îl regret. Meritai ca cineva să te strângă în brațe după o ceartă neînsemnată, pentru că știu foarte bine cum te simțeai. Dar orgoliul nu m-a lăsat. Am vrut ca eu să fiu cea luată în brațe și cocoloșită.
Recunosc, îmi e foarte greu să mă detașez de tine, dar încerc. Încerc cu fiecare zi care trece.

Confesiuni, La pas prin viață

Cum e să fii răsplătit cu indiferență

Uneori am impresia că o să cedez. Am impresia că o să explodez dintr-o dată și o să las să-mi iasă toate frustrările la suprafață.
E foarte greu să te stăpânești, să ții în tine și mai ales să te simți singur. Niciodată nu m-am simțit mai singură ca acum. Niciodată nu am simțit că lipsește o parte din mine, asta până a plecat EL de lângă mine.
Nu s-a gândit că o să mă simt rău și că în sufletul meu o să fie numai agitație și durere. Nici măcar nu i-a trecut prin cap că aș putea să cedez emoțional în orice moment din cauza lui. Sau poate nu i-a păsat, căci ”ochii care nu se văd, se uită”, nu? Eu încă mă mai gândesc la EL și deseori îmi pun diferite întrebări precum: ”Oare e bine?”, ”A mâncat oare ceva azi?” sau ”S-o fi îmbrăcat bine?”. Sună destul de copilărește și bizar dar eu chiar mă gândesc la toate astea și mă macină faptul că nu știu răspunsul la nici măcar o întrebare.
Oare el se gândește la mine? Și dacă se gândește, ce gânduri are despre mine? De fapt, de ce îmi pun eu atâtea întrebări, atâta timp cât el nu se gândește să îmi dea un amărât de mesaj. Aștept acel mesaj de zile bune și nu mai vine. Poate nu o să mai vină niciodată, mă gândesc.
Mi-a greșit de atâtea ori, am trecut cu vederea pentru că nu puteam să trăiesc fără EL.Mi-a greșit din nou, iar eu încă aștept afurisitul ăla de mesaj. Ce copilă sunt să cred că nu pot trece peste! Multă lume mi-a spus că ar fi bine ca o perioadă să mă liniștesc și să încerc să nu mă mai gândesc, dar eu nu pot. EL se plimbă involuntar prin mintea mea. Nu pot să-l scot de acolo fie că vreau fie că nu.
Știu că cel mai bun medicament este timpul, dar simt că nu mai pot fi la fel de tare precum am fost până acum. Mi-au ajuns atâtea despărțiri și împăcări ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Adevărul e că s-a întâmplat. De fiecare dată când alegeam calea împăcării, mă comportam frumos cu el, de parcă eu aș fi fost inculpata. Îl cocoloșeam atât de mult și stăteam atât de mult în preajma lui încât pierdeam noțiunea timpului. Am făcut sacrificii chiar dacă mi-a greșit de ”n” ori. Am avut puterea să lupt și ce-i drept, energia mi-a scăzut cu fiecare luptă pe care am avut-o.
Pentru toate astea am fost răsplătită cu indiferență, suferință și nefericire. Dacă un om ca mine, care a făcut atâtea sacrificii și a avut puterea să ierte orice greșeală a fost răsplătit în acest fel, oare un om care face lucruri rele cu ce o să fie răsplătit de Dumnezeu?

Confesiuni

Sunt exact pe aceeași bancă

Sunt aici, exact pe aceeași bancă, numai că la doi ani distanță. La doi ani de când noi doi am stat aici. Eu în brațele tale… Era două noaptea. E ca și cum s-a întâmplat ieri. Încă am impregnată în suflet, amintirea acelei seri. Ai venit la două dimineața doar cu scuza că ți-e dor de mine. M-am bucurat enorm că ai venit, știai? Țin minte până și complimentul pe care mi l-ai făcut în legătură cu rochița de pijama pe care o purtam. Păcat că era a prietenei mele, doar dormisem la ea.

Țin minte când ai venit, aveai un zâmbet larg pe chip. M-ai îmbrățișat, m-ai sărutat cu atâta dorință. M-ai ținut în brațele tale… Exact pe banca asta unde stau acum singură. Privesc în dreapta mea și încă îmi amintesc cum ne feream de fiecare mașină care trecea pe stradă ca nu cumva să ne surprindă sărutându-ne. Era frumos, nu? Ție nu ți-e dor? Nu ți-e dor să mă vezi fericită? Să fi fericit? Întrebări fără sens. Acum totul e dus.

Sunt aici, singură, fără tine, amintindu-mi acea seară în timp ce câteva lacrimi rătăcite se scurg pe obrajii mei. Exact pe banca asta, acum doi ani eram amândoi mai fericiți ca niciodată.

Și mi-e greu. Mi-e greu să nu te mai am atunci când mă simt doborâtă de oamenii din jurul meu. Mi-e greu să știu că tu nu mai ești acolo să mă ridici. Tu pur și simplu ai dispărut și știu… Că nu o să te mai întorci. M-ai lăsat așa, fără vlagă, la pământ, însă mie nu mi-e bine. Simt că nu mai am putere, tot ce e în jurul meu se dărâmă iar tu nu ești aici să mă sprijini așa cum o făceai odată. Am rămas singură într-o mulțime de oameni falși. Dar tu? Oare ai fost și tu fals? Oare ai dansat cu mine tango în timp ce cu alta valsai? Mă simt neputincioasă. Nu pot face nimic. Când ai plecat, mi-ai spus să nu te mai caut. Nu am înțeles de bună voie, așa că te-am căutat, am tot insistat. De fiecare dată când ți-am scris și te-am căutat, m-ai respins, ai spus că nu mă mai vrei. Și culmea, nu ai fost capabil să-mi spui uitându-te în ochii mei că nu mă mai iubești. A fost dureros să aflu de la străini că nu o mai faci. Poate dacă îmi recunoșteai, te lăsam în pace și nu se mai ajungea aici, pentru că iubire cu forța nu se poate. Poate nu sufeream atât dacă știam mai din timp. Numai eu știu cât de greu e să te concentrezi asupra anumitor lucruri de zi cu zi când în suflet ți se dă un al treilea război mondial.

Și am momente când aș vrea să-ți spun cât de mult te iubesc, cât de mult vreau să te simt lângă mine dar tu… Tu mi-ai luat și posibilitatea asta. Mi-ai luat posibilitatea de a te săruta, de a te mângâia, de a-ți fi aproape. Și de ce ai făcut asta?! Pentru că am fost prea sufocantă…? Pentru că fiind implicat într-o relație, aveai responsabilități? Ei bine, dragul meu, acum nu mai e nimeni care să te sufoce sau care să te întrebe dacă ai mâncat. Ești liber să iubești pe altcineva, să ții între palme alte chipuri și să mă uiți. Da, ești liber să mă uiți. Tu ai vrut asta. Ai vrut ca tot ce am clădit să nu mai existe. Pentru că ce? Pentru că începuturile sunt mereu frumoase, nu? Vrei un alt început cu altcineva. Sau mai bine spus, „alte inceputuri”, deoarece când te vei plictisi și de următoarea, o vei pasa la altul sau o vei lăsa așa cum ai făcut cu mine.

Și te-am iubit. Mai are rost să spun că te-am iubit mai mult decât pe mine? Nu te-ar încălzi nici măcar cuvintele astea.
Ultima oară când am vorbit, mi-ai aruncat în față cuvinte grele. Crezi că asta meritam? După tot ce am făcut pentru tine, asta meritam? Totuși, nu vreau să uit ce am trăit cu tine, și asta pentru că lângă tine am avut ocazia să simt senzații noi, senzații pe care nu le-am mai simțit vreodată. M-ai făcut să zbor, să cred că pot atinge stelele, apoi tot tu mi-ai frânt aripile. Și știi? Uneori chiar credeam că o să ne țină. Deja ne proiectam în viitor, noi doi formând o familie, înțelegându-ne de minune. Ce cliseic, așa-i? Numai copiii pot visa asemenea lucruri, iar eu chiar asta sunt, un copil. Un copil pe care tu l-ai învățat ce înseamnă iubirea, pe care tot tu l-ai învățat cum se simte atunci când ești trădat, și cel mai important, mi-ai arătat cum era viața mea înainte de tine. Viața mea era frumoasă, dar după ce te-am întâlnit pe tine, a devenit și mai frumoasă. M-ai făcut să simt mii și mii de lucruri, de senzații.

Chiar dacă nu o să vezi asta, eu îți mai spun că oricât m-ai înjosi și m-ai vorbit de rău în fața altor oameni, eu tot te voi respecta și îți voi lua apărarea atunci când cineva tinde să te jignească. Și știi de ce fac asta? Pentru că te respect. Te respect pentru tot ce ai făcut pentru mine în timpul relației și pentru că de multe ori, când nimeni nu mai era lângă mine, tu ai fost acolo. Ai fost umărul pe care mi-am odihnit capul ani de zile.  Dacă ai știi ce goală mă simt acum… Când ai plecat, ai luat totul cu tine. Mi-ai luat sufletul fără ca măcar să-mi ceri permisiunea, mi-ai luat dorința de a iubi. Nu vreau să iubesc pe altcineva. Dacă nu mai îmi dai șansa să te iubesc, eu tot te voi iubi. Te voi iubi chiar dacă vei fi de mână cu alta pe stradă. Te voi iubi în secret, pentru că asta sunt eu, când mă îndrăgostesc cu greu mă mai vindec. În plus, nu vreau să nu te mai iubesc. Mă doare al naibii de tare gândul ăsta.

Am renunțat să te mai și caut. Eram precum un cățel care alerga după stăpân. Situația era destul de penibilă deși m-am complăcut în ea mult timp. Am acceptat să fiu eu cea care aleargă după tine de teamă să nu te pierd. Și acum, te-am pierdut. Nu mai ești. Sunt doar eu, singură în întuneric.
Când mă gândesc că poate nu o să mai am ocazia să te ating vreodată… Înnebunesc. Viața asta e așa scurtă și îți pune în cale persoane de care te îndrăgostești nebunește, apoi ți le ia și nu ți le mai dă înapoi. Niciodată nu vei mai avea ocazia să întâlnești acea persoană, pentru că totul, se întâmplă o singură dată în viață.

Te văd, te simt, te aud… Îți simt mâna caldă pe trupul meu firav, plimbându-se de sus în jos. Eu mă râzgâi, îți zâmbesc și mă las purtată de val. Te văd cum mă privești cu coada ochiului ca nu cumva să ratezi vreun detaliu al feței mele din profil, și îți spun, am o mie de defecte, dar tu mă privești cu atâta iubire și frumusețe în privire… Îți plasezi mâna dreaptă pe obrazul meu și îl mângâi, continui să mă privești adânc în ochi, spunându-mi că mă iubești. Mult. Da, mi-ai zis că mă iubești mult.
Simt cum mă sfărâm în bucăți când mă cuprinzi în brațe, mă învăluie un sentiment de siguranță și protecție. Îți simt respirația pe fața mea, dar nu mă retrag într-o poziție mai comfortabila pentru că asta e cea mai comodă poziție pentru mine: tu, frunte în frunte cu mine, îmbrățișați, tu dormind, eu privindu-te.
Păcat. Păcat că astea sunt doar niște amintiri ce se zbat vii în sufletul meu. Tu nu o să vii. Tu m-ai lăsat singură în negura uitării, într-un trecut îndepărtat.

La pas prin viață

Viața este un dar care trebuie valorificat

Mi se pare că viața e umpic cam dură cu unii dintre noi. Unora aruncă în față un amalgam de probleme, de situații enigmatice care sunt imposibil de rezolvat. Altora pur şi simplu le dă totul pe tavă, fără niciun mic efort depus. Cine nu ar vrea totul de-a gata? Însă lucrurile bune vin totdeauna după multă muncă. Nimic nu e pe gratis în societatea actuală, aşa că orice este dat de pomană e nesemnificativ.

Viața este un dar care trebuie valorificat, dezvoltat şi iubit. Dar cineva şi-a pus vreodată problema: Ce fac oamenii care nu iubesc acest dar, viața? Este simplu. Mintea lor este înfundată cu părțile negative de care viața dă dovadă, încât uită şi de părțile mai puțin rele. Totdeauna m-am întrebat: Cine ar fi atât de îngust la minte încât să renunțe la viață? Nu am aşteptat prea mult, căci răspunsul mi-a fost izbit de față: multă lume. Dar ce înseamnă acest „multă lume”? Care e reala valoare numerică a ceea ce numim „mult”?

Nimeni nu ştie, însă presupun că mai mult de jumătate din populația globului. Doar o părere proprie, nimeni nu trebuie să creadă ceea ce înşir eu aici.
Niciodată nu m-am gândit să îmi pun capăt zilelor. Bine, ce-i drept mi-a trecut prin minte de câteva ori cuvântul „moarte”, însă nu era nimic serios, doar presupuse imaginații ale simțirilor din momentul tragic al morții. Mi-e teamă de moarte, recunosc, dar ce e de făcut? Într-un final toți murim, pentru că asta suntem. Suntem muritori. Nu avem puterea de a schimba nimic la acest fapt. E ceva peste puterile noastre cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, e ceva firesc, natural, trist.

Țin să revin la mult apreciatul cuvânt „mult”, deoarece vreau să spun că mulți oameni, dacă nu, majoritatea, trăiesc degeaba. Este cât se poate de adevărat din moment ce doar o parte dintre ei se remarcă în mod deosebit şi rămânn în inimile generațiilor viitoare. Unii trăiesc degeaba pentru că nu au ce să valorifice, alții pentru că nu ştiu cum să îşi valorifice harul, iar în ultima categorie se încadrează cei care nu îşi cunosc adevărata valoare. Rari sunt acei oameni care se impun şi care lasă în lume ceva neprețuit, de pildă, opere de artă, lucrări, noi descoperiri.
Mereu mi-am dorit să fiu unul dintre acei oameni „prețiosi”. Încă îmi doresc să fac o schimbare în lume şi să se vadă că am existat.

Confesiuni

Înafară de el nu aveam pe nimeni

Atunci când a ales să îmi omoare încrederea în el pentru a mia oară, nu s-a gândit înainte la ce aş putea simți. Cum m-aş simți. Nu s-a gândit că înafară de el nu aveam pe nimeni şi că în lipsa lui, eram singură. Mai singură ca niciodată.
Nu ştiu să descriu alt sentiment mai groaznic decât singurătatea, deoarece cred cu tărie că nu există.
Şi ce trist e atunci când te trezeşti dimineața, te uiți spre telefon şi nu ai cui să îi trimiți un mesaj de bună dimineața. În doi, acest lucru ar fi fost mult mai uşor.
Am oferit bunătate de fiecare dată, fără ca măcar să doresc vreo secundă răzbunare, dar din păcate mi s-au oferit înapoi numai lucruri rele. Numai lucruri care credeam că nu se vor mai repeta din partea lui. Îmi promisese. Îmi promisese iar eu l-am crezut din nou pentru a mia oară. Acum nu aş mai repeta acest lucru. Mi se pare insignifiant să îi greşeşti persoanei căreia trebuie să-i fii alături şi să o faci nefericită.
Dacă cineva nu e capabil să facă fericită o persoană, mai bine îi dă drumul, pentru că cu siguranță, undeva, acolo în lume, există altcineva care ar face orice i-ar sta în putință să facă acea persoană fericită.
Societatea actuală este definită prin falsitatea, reavoința şi prostia multor oameni. Eu niciodată nu am vrut să mă amestesc printre ei, dar am observat că dacă nu țin pasul, nu fac decât să mă las călcată în picioare de acest tip de oameni, să fiu o țintă uşoară pentru ei.

Aşa că, ce e de făcut într-o lume aşa de crudă şi mediocră?!

Confesiuni

Viața nu te întreabă

Viața nu te întreabă dacă ești pregătit să primești o lovitură. Ea doar te lovește. Te lovește cu toată puterea ca mai apoi să te întrebe dacă ești bine. Iar răspunsul este că nu, de multe ori nu ești bine. Aștepți o sursă de salvare. Aștepți ca cineva să te ridice de pe fundul prăpastiei, însă nu oricine. Îl aștepți pe acel cineva care cândva te-a rănit profund, ți-a distrus toate sentimentele, demnitatea, capacitatea de a iubi. Îl aștepți deși nu vrei. E împotriva voinței tale. Defapt, în sinea ta, asta e tot ce îți dorești, dar nu ești capabilă să-ți recunoști. Se numește orgoliu. Orgoliul își construiește ziduri care la un moment dat devin bariere pe care este imposibil să le treci. Dar întrebarea este… De ce te întorci și tânjești totdeauna după persoana care te-a rănit cel mai mult? De ce nu poți pleca pur și simplu, lăsând totul în spate? Ai putea avea o viață bună. Una mult mai bună decât o viață rezumată la suferință „pe pâine”.

Nimeni nu merită să sufere. Iar cei ce suferă sunt persoane slabe. De altfel, oamenii sunt ființe care pun la inimă tot ce nu trebuie pus. E firesc. Oamenii sunt de asemenea, persoane care aleg să fie cu alte persoane nepotrivite. Își dedică majoritatea timpului, ba chiar tot timpul pe care îl au persoanei nepotrivite. E trist. E trist că nu putem niciodată să țintim spre persoana potrivită. Dar știi? Nu există „persoana potrivită”, ci tu trebuie să fii potrivit pentru acea persoană. Orice persoană poate fi potrivită, însă depinde de modul fiecăruia de percepție a realității. Viața asta! E așa… Nedreaptă. Îți fură timpul, mințile, energia, zdrobindu-te de cele mai urâte momente. Și știi ce e amuzant? Că printre momente urâte, au existat totdeauna și momente frumoase, respectiv perfecte. Poate că nu-ți vei aminti momentele urâte, ci doar pe cele frumoase, dar undeva în sinea ta, știi că au existat. Și te doare. Te doare, dar supraviețuiești.

Uneori stau și mă gândesc la… Singurătate. Cel mai strașnic și apăsător sentiment. Poate că ne hrănim deseori cu mirosul întipărit de pe vreo haină rătăcită a iubitului, însă nu e de ajuns. Îi miros haina, și parcă încetul cu încetul i se duce mirosul. Nu mai e. Apoi revin la realitate și constat că nici el nu e. Tânjesc după nopțile în care îmi spunea că din pricina incomodității se întoarce cu spatele la mine, iar eu îl cuprindeam cu brațul, mirosindu-l, simțindu-l aproape. Nimic nu mai conta. Eram cu el, mă simțeam cea mai fericită când îmi strângea mâna. Cea mai fericită atunci când ne țineam în brațe în miez de noapte și ne făceam planuri de viitor. Copleșită, atunci când mă gândeam că el avea să plece. Și plângeam. Eram atât de slabă încât plângeam la gândul că nu aveam să îl văd câteva zile bune. Plângeam fără să mă pot controla. Și nu voiam să par o persoană așa de slabă, așa cum m-am arătat dar… De fiecare dată când îl strângeam în brațe, mă năpădeau toate sentimentele. Îl iubeam atât de mult încât aș fi făcut orice pentru el. Orice mi-ar sta în putință.

Nu cred că mai există persoană pe lumea asta care să iubească atât de mult altă persoană… Deși cândva a rănit-o. Sau poate mă înșel.
M-am întors de atâtea ori la EL fără ca măcar să-mi pese de consecințe. Fără ca măcar să-mi pese dacă el mă mai iubea sau nu. Am preferat să mă complac în situație și să înghit pentru simplul fapt că nu voiam să-l pierd. Mi-am dărâmat zidurile orgoliului și m-am lăsat descoperită, călcată în picioare de atâtea ori. Defapt… Cine merită toate astea? Cine merită să fie umilit, rănit sau tratat cu indiferență? Vă spun eu, nimeni nu merită asta, pentru că noi, oamenii suntem niște suflete. Nu ieșim din „fabrică” răniți sau cu defecte, ci le dobândim pe parcursul vieții. Oameni din jurul nostru ne formează defapt caracterul fără să realizăm acest lucru. Ei au o mare contribuție la formarea caracterului nostru. Fiecare persoană este un suflet. Un suflet care trebuie îngrijit, iubit, și nu în ultimul rând, respectat. Eu am acceptat să fiu rănită, batjocorită și tratată cu indiferență. Știu că multă lume ar judeca postura în care am ajuns, dar ei nu știu povestea. Ei văd din exterior.

Am încercat de mii și mii de ori să mă pun mai presus decât orice și oricine, dar nu am putut. E ca un viciu. Unii au viciul fumatului, alții viciul alcoolului, iar eu… Eu am viciul slăbiciunii. Nu pot fi puternică. Oricât mi-aș repeta în minte sunt o persoană puternică, e în zadar. Bineînțeles, de multe ori, EL mi-a văzut slăbiciunea. EL era slăbiciunea mea în persoană. Și de fiecare dată, cu fiecare ocazie a încercat să profite de slăbiciunea mea. A încercat să mă rănească, și sincer, i-a reușit. Căci nu i-a păsat lui care era numărul nopților nedormite sau zilele în care nu am fost capabilă să ridic capul din pernă. Mi-am dat seama imediat cauza pentru care el se comporta așa. Nu mă mai iubea. Sau cel puțin, nu o mai făcea atât de mult. Dacă m-ar fi iubit cu adevărat, s-ar fi interesat despre starea mea, dacă mai trăiesc sau dacă nu cumva mă aflam la 10 metrii sub pământ.
Așa că vă spun vouă, dragele mele, nu faceți prostia să depindeți de o persoană și să vă lăsați călcate în picioare de aceasta. Oricât de mult l-ați iubi, e mai bine să răspundeți cu indiferență atunci când vi se oferă indiferență, să acordați tot ce vi se acordă și vouă.

Vă spun o vorbă pe care chiar EL cu gura lui mi-a spus-o: Nu primul contează, ci ultimul. Și a avut dreptate.

Uncategorized

Bine ați venit în lumea mea!

Cine sunt eu? Eu sunt Andreea, o fată oarecare cu numeroase gânduri și idei pe care aș vrea să le împărtășesc cu voi prin intermediul acestui blog. Sunt o fire visătoare, pacifistă și minuțioasă. Îmi place să cred că prin orice contribuție, oricât de mică ajut la schimbarea lumii. O lume conștientă și cinstită. Nu sună destul de bine?
Aici am să scriu despre experiențele mele -nu prea multe- plăcute sau neplăcute, care mi-au marcat existența, despre gândurile care mă apasă cât și despre lecțiile pe care viața mi le-a oferit.
Nu urmăresc să am cu orice preț un număr mare de abonați, ci câteva persoane care chiar înțeleg ce scriu și poate se regăsesc în articolele mele.