La pas prin viață

Într-o lume atât de rea, e greu să fii bun.

Într-o lume atât de rea, e greu să fii bun. În jurul nostru avem o mulțime de exemple de așa nu, încât fără să conștientizăm ne lăsăm influențați de acestea. Pentru că normal, de ce să alegem calea cea grea, când ne este la îndemână cea ușoară? Cam asta este mentalitatea omului de rând.

Caracterul unui om este definit de seria de calități și defecte pe care le deține. Dacă ponderea este în favoarea calităților, cu atât mai bine, înseamnă că în caracterul persoanei respective predomina bunătatea. Însă un om plin de defecte de tip moral, nu este un om care merge pe calea cea bună.

De ce să fii rău, ci nu bun? Niciodată nu am priceput această enigmă, dar mi-am dat cu presupusul, și am descoperit câteva justificări ale problemei.

În primul rând, oricine poate să facă rău altcuiva. Oricine poate să greșească, să se răzbune sau să calce mândria altei persoane în picioare. Este cea mai accesibilă cale, preferată de majoritatea oamenilor. Deși am refuzat să cred asta, la un moment dat, am realizat că este purul adevăr. De multe ori m-am întrebat, ce satisfacție sufletească are o persoană ursuză și rea? Când pune capul pe pernă și se afundă în gânduri, cum poate dormi liniștită când știe că cei din jur suferă? Întrebări peste întrebări, dar sincer nu mi-aș dori să știu cum e. Prefer să rămână doar niște întrebări.

Pe de altă parte, rare sunt persoanele care emană bunătate și care vor să evolueze frumos în fiecare zi. A fi bun nu înseamnă să fii prost. A nu se confunda! Să fii bun înseamnă să îi ierți pe cei din jurul tău, să nu porți pică pe nimeni, nici dușmănie, să nu te cerți cu ei, ci să-i lași să-și facă numărul, ca mai apoi să le răspunzi calm, să nu te răzbuni-pentru că știi cum se spune, răzbunarea e arma prostului -, și nu în ultimul rând, să nu bârfești. Știu că sună a predică cu înclinații religioase, pentru că ce am rezumat eu în rândurile anterioare este cuprins în câteva din cele zece porunci din Biblie.

Nu ne costă nimic să fim buni. Chiar ne împlinește sufletește acest lucru, și ne face să ne simțim curați și apreciabili, pe când să fii rău îți murdărește sufletul, ți-l îneacă prin cele mai negre și amare ape, și cel mai important, nu te alegi cu nimic folositor ție.

Așa că, dragi cititori, fiți buni într-o lume așa urâcioasă și calomniatoare! Fiți ce nu au mai fost alții, încât lumea să vă aprecieze și să vă urmeze modelul!

Reclame
La pas prin viață

Adevărul nu piere niciodată

Deseori, în viața de zi cu zi auzim acest proverb, însă mulți dintre noi nu știm cum să ni-l explicăm. Cu sinceritate afirm că până acum ceva timp, nici eu nu înțelegeam pe deplin însemnătatea acestei maxime, asta până într-o zi în care am ajuns la performanța de a-i înțelege toate substraturile.
Adevărul stă la baza celor mai semnificative lucruri din viața noastră: acesta întărește relații, consolidează prietenii și este componenta esențială a comunicării. Adevărul trăiește veșnic, chiar dacă de multe ori tindem să îl mascăm temporar cu minciuni. Adevărul mascat sau nemascat tot adevăr este, și fie că vrem, fie că nu, în ciuda eforturilor noastre de a-l ascunde din diferite motive, în diferite situații, la un moment dat tot iese la iveală.
Din mica și umila mea experiență am învățat că uneori adevărul poate răni oameni. În ciuda acestui fapt, am dorit ca întotdeauna să spun și să mi se spună adevărul. Nu pot spune că urmările au fost prea favorabile mie, dar am fost conștientă că peste ceva timp, poate luni, poate ani, adevărul s-ar fi aflat. Așa se întâmplă mereu. E inevitabil, pentru că adevărul nu piere niciodată.
Niciodată nu mi-a plăcut să mă asociez cu minciuna, și nu îi pot înțelege pe acei oameni care doar printr-o singură deschidere de gură înșiră neadevăruri, fiind convinși că adevărul nu se va afla vreodată. Adică, de ce atâtea eforturi în van? De ce este greu pentru unii oameni să înțeleagă că adevărul iese mereu învingător? Întrebări ale căror răspunsuri le posedă oamenii cu pricina.
Precum spuneam în rândurile anterioare, adevărul stă la baza existenței noastre, niciodată nu piere, indiferent de alegerile noastre, el ne va sta în umbră toată viața, fiind gata în orice moment să se arate.

Confesiuni, La pas prin viață

A fost un vis, admit.

Dragul meu, totul a fost un vis: noi, viața pe care am construit-o împreună, momentele de fericire și dezamăgire prin care am trecut. Totul s-a întâmplat atât de rapid încât nici nu am putut să te simt cu adevărat. Atunci când te țineam în brațe, timpul se oprea în loc și mă gândeam: ”Doamne, într-o zi va trebui să îi dau drumul.”Și așa a fost. Tot ce am gândit s-a adeverit.

Recunosc, totdeauna mi-a fost teamă că am să te pierd, și nu puteam dormi noaptea din cauza asta. Probabil că ție nu ți-a fost teamă că ai să mă pierzi vreodată. Nu cred că m-ai iubit cu adevărat și că ai vrut ca viitorul tău să fie alături de mine. Pun pariu că nu te-ai gândit niciodată la asta. Însă eu, am fost visătoare, m-am aruncat pe aripi de vânt alături de iubirea pe care ți-o purtam și nu mai vedeam nimic în jurul meu. Eram doar tu și eu. Restul nu mai contau, erau colaterali.
Îți amintești când mă gâdilai până la ultima suflare? Eram atât de distrată încât nu îți puteam spune să te oprești. Și ție îți plăcea să mă vezi zâmbind. Era ceea ce îți doreai în acel moment. Și am fost. Am fost cea mai fericită și speram ca obiceiurile noastre să nu înceteze vreodată. Pe de altă parte, eram conștientă că într-o zi aveam să ne separăm, dar speram că acea zi avea să fie foarte îndepărtată. Speram cel puțin să apucăm să facem lucrurile pe care ni le-am propus de-a lungul timpului, dar nu am reușit. Ne-am pierdut cu timpul și am fost delăsători și instabili emoționali.
Ne-a ajuns amândorura. Ție mai mult ca mie, însă nu pot să îți îndes iubirea mea pe gât. Am încercat și metoda asta, dar nu se poate. Am ajuns la concluzia că nu se poate și trăiesc cu speranța că într-o zi ne vom regăsi și poate ne vom îndrăgosti din nou unul de altul.
Pană atunci, vei rămâne ascuns într-un colț al inimii mele nu te voi scoate de acolo și prefer să spun că totul a fost doar un vis care din păcate a luat sfârșit.

Confesiuni, La pas prin viață

Te-am acceptat cu bune şi cu rele

Cum pot să mă împac cu ideea că te cunosc aşa de bine, că îți ştiu toate obiceiurile şi totuşi, nu mai mergem pe acelaşi drum…?

Scumpul meu, nu sunt împăcată cu găndul că alta îți mângâie acum chipul pe care eu ți-l mângâiam odată. Inima mea nu vrea să accepte faptul că ai plecat de lângă mine şi că m-ai lăsat singură, deşi eram singura persoană care îți cunoştea defectele şi nu te critica. Te-am acceptat cu bune şi cu rele, şi niciodată nu am intenționat să îți fac rău. Pur şi simplu, erai o bucată care făcea parte din mine, iar dacă cineva te rănea, mă rănea şi pe mine. Cum putem să ne comportăm în felul ăsta, ca şi cum nu ne-am cunoaşte?

Dragul meu, cum poți dormi noaptea când ştii că sunt atât de singură şi cu durere-n suflet? Aş tinde să cred că sufletul tău a fost demult secat, iar tu nici măcar nu ai remuşcări sau resentimente. Am format amândoi un întreg, iar acum când ne-am spart în două bucăți distincte, preferi să mă răneşti. Ai dat uitării timpul petrecut împreună, certurile noastre care se încheiau cu îmbrățişări şi lacrimi, nopţile nedormite în care ne contraziceam până ajungeam la un numitor comun, orele în care vorbeam prin mesaje fără ca măcar să ne săturam unul de altul, obiceiurile noastre, iubirea noastră. Ce ironic e faptul că după ce ți-ai consumat iubirea pentru mine, nu te-a mai interesat dacă eu eram bine sau nu. M-ai privit de sus, cu indiferență, fiind gata să mă loveşti sub centură de fiecare dată când aveai ocazia.

Ai reuşit. Şi m-a durut, dar uite-mă aici, după toate astea. Sunt bine şi nu regret nicio secundă momentele din viața mea pe care le-am petrecut cu tine. Eşti o amintire frumoasă şi aşa vei rămâne. Totdeauna când îmi voi aminti de clipele petrecute împreună voi zâmbi.

Confesiuni, La pas prin viață

Tipul de iubire pe care toată lumea îl merită

Există în lume un tip de iubire pe care toată lumea, dar absolut toată lumea îl merită. Tu, femeie, meriți să fii iubită din toată inima și să trăiești experiențe frumoase. Meriți ca un El să te facă să plângi de fericire. Da, să plângi. Meriți să te trezești dimineața lângă bărbatul tău și să te gândești că nu ești singură pe lumea asta și că cineva este într-adevăr lângă tine. Meriți să adormi cu un mesaj drăgăstos de noapte bună și să te trezești cu un mesaj de bună-dimineața de la persoana iubită. Meriți multe. Poate mult prea multe decât poate să ofere societatea în care trăim. Dar nu îți face griji. Cineva, într- o zi perfectă, la o oră potrivită va face în așa fel încât să îți aducă și luna de pe cer. Acel cineva te va ridica în brațe și te va tăvăli prin iarbă fără ca măcar să aibă un interes de natură sexuală. El va vrea să îți iubească inima, nu trupul, căci trupul, cu trecerea anilor se ofilește. Însă inima… Inimă trăiește veșnic chiar dacă noi trecem în neființă. Nu trăiește ca un organ, încetează să bată, dar ceea ce rămâne după oprirea inimii este sufletul, pentru că sufletul este reflecția inimii.

Draga mea, când o să îl întâlnești pe El, bărbatul care te va iubi îndelung și necondiționat, vei fi norocoasă. Iubirea bate o singură dată la ușă, nu de două, nu de trei ori. Este unică și tocmai de aceea trebuie să fii atentă și să nu o pierzi, să nu îi dai drumul.

Totuși, dacă iubirea se va consuma, nu te necăji, deoarece un singur ceas de iubire adevărată și sinceră poate face cât o viață întreagă. Nu vei regreta nicio secundă iubirea pe care ai trăit-o atât de frumos! Bucură-te de ea la momentul potrivit și nu pierde nicio clipă! Tot ce se întâmplă în viețile noastre e magic și niciodată nu vom avea ocazia să dăm timpul înapoi. Trebuie să fim conștienți că totul e temporar, și că la sfârșit de zi, atunci când tragem linie, rămânem cu nimic. Rămânem singuri, însă cu atât de multe în suflet…

Confesiuni, La pas prin viață

Tot ce nu ți-am spus

Viața mea se învârte în jurul unor fenomene și întâmplări abstracte. Mai rău de atât nu poate să sune. Tu, iubitul meu, tu nu mă credeai când îți spuneam, dar pe zi ce trecea simțeam că mă sufoc de disperare, de singurătate, de dor. Ți-am mărturisit iubirea pentru a mia oară, dar ai aruncat la gunoi confesiunea mea și m-ai umilit. Nu credeam că vreodată aveai să spui despre mine lucruri atât de urâte precum ai spus tuturor. Nu credeam că defapt aia era impresia ta despre mine, dar cu timpul am analizat vorbele tale și mi-am dat seama că aveai dreptate. Poate că nu sunt vreo păpușă cu acid hialuronic în buze și cu silicoane -preferințele tale-, dar am un suflet, și sunt de părere că nu ambalajul este esența omului. Frumusețea e trecătoare la fel ca toate lucrurile pe care le facem. Ne naștem, iubim, suntem iubiți, trădăm, iertăm, tolerăm, pentru că asta este ființa pură omenească. Și când mă gândesc că aveam atâtea cuvinte să îți spun, dar nu am avut ocazia. Sunt sigură că nu ai fi ascultat sau ai fi râs. Tot ce nu ți-am spus am păstrat în mine, am păstrat secretul sentimentelor mele în adâncul sufletului. Nu ți-am spus că mă doare inima îngrozitor atunci când tu nu ești, nu ți-am spus că deseori îmi vine să plâng dar mă abțin, nu ți-am spus că mă simt așa goală pe dinăuntru și incompletă, nu ți-am spus că tânjesc atât de mult să-ți văd chipul, nu ți-am spus că nopțile pentru mine sunt cele mai grele și că adorm doar spre dimineață din cauza ta care alergi ca un nebun prin mintea mea… Nu ți-am spus… Dacă ți-aș fi spus ai fi râs, m-ai fi numit manipulatoare. Nu sunt manipulatoare, sunt doar un om plin de frustrări și sentimente amestecate. Un om pe care tu l-ai întors pe toate părțile.

Cu ceva timp în urmă, când te-am luat din nou, după mult timp în brațe, am simțit că mă reîntregesc. Am simțit că trăiesc din nou. Ai reaprins în mine sentimente și iubire, făcându-mă să cred că încă mai era speranță pentru noi. Adevărul e că noi murisem demult. Murisem odată cu neapasarea și indiferența ta.

Vreau să-ți mai spun un lucru: Să-ți fie frică de ziua în care nu te voi mai iubi.

Confesiuni, La pas prin viață

Ardeam de furie, ardeam de amărăciune, ardeam de neputință

După nenumărate stări de confuzie şi de anxietate în care am fost aruncată, am realizat că nu la mine e problema, ci la tine. Au fost momente în care am crezut că tu chiar ai nişte probleme acolo sus, la căpşor, apoi aceste momente s-au tranformat în noua mea părere despre persoana ta.
Te-ai împăcat cu mine, sperând că de data asta va fi bine, dar nu ai încercat. Nu ai făcut nici măcar un efort ca relația asta să mearga. Nu te-ai sinchisit nici măcar să te asiguri dacă sunt bine. Te-ai mulțumit doar cu o față de-a mea zâmbitoare, şi cu vorbe calde, în rest, nu te-a interesat cum mă simțeam pe interior. Pe interior ardeam. Ardeam de furie, ardeam de amărăciune, ardeam de neputință. Deşi eram cu tine, eu simțeam toate astea.

Măcar dacă ai fi fost o persoană cu  care puteam discuta… Ar fi fost nemaipomenit. Am fi comunicat amândoi şi am fi eliminat lucrurile ce ne faceau rău amândorura. Dar nu ai fost. Dacă îți reproşam ceva, imediat te aprindeai şi transformai discuția într-o ceartă. De multe ori îmi era frică să îți reproşez anumite lucruri care mă deranjau, din cauza faptului că nu voiam să mă cert cu tine. Am tolerat multe din partea ta, chiar prea multe, în timp ce tu erai iritat chiar şi dacă ieşeam până la magazin(să fim serioşi!).
Cine merită toate astea? Nu merită nimeni să se simtă în felul ăsta, în felul în care m-am simțit eu! E ca şi cum ai renunța la tine, întreg universul învârtindu-se în jurul persoanei de alături. Simți că vrei să spui ceva, dar de teamă să nu-l pierzi, taci şi strângi înăuntrul tău tot ce nu ai putut să-i spui lui.