Confesiuni, La pas prin viață

Roata se întoarce. E inevitabil

Cu fiecare zi care trece, simt că te iubesc mai puțin… Sper să nu fie doar o impresie. Mi-aş dori să fiu la fel de nepăsătoare ca şi tine, dar ştii? Încerc. Eu chiar încerc. Prefer să nu mă avânt în relații sau aventuri doar din dorința de a mă răzbuna, căci ți-am mai spus eu ție: Razbunarea e arma prostului.

Ştiu că peste câțiva ani, când te vei maturiza complet şi când o să îți aşezi prioritățile în viață, cap la cap, o să îți aduci aminte de mine. Poate o să îți fie dor de confortul pe care îl aveam amândoi. Poate o să tânjeşti după momentele în care te pupam pe frunte şi te mângâiam. Poate o să zâmbeşti când îți vei aminti ce fericiți am fost. Poate, şi iar poate… Eu o să fiu aici, pentru tine, exact aşa cum ți-am promis la început. Voi fi aici, însa de data asta pe post de „om cu care ai avut ceva odată”. Nici nu ştiu dacă există sintagma asta, dar prefer să mă numesc aşa decât „străină”. Voi fi aici pentru tine dacă vei avea nevoie de ceva, chiar dacă ştiu că nu vei avea. Poate într-o zi vom vorbi şi ne vom aminti toate lucrurile prin care am trecut, cu zâmbetul pe buze. Viața e imprevizibilă, aşa cum a fost şi cu noi. Credeam că mă vei iubi necondiționat, aşa cum încă te iubesc eu pe tine, dar nu am avut dreptate. Aş vrea să dau vina pe destin şi să spun că el e inculpatul, dar el aruncă mânios o săgeată către tine.

Şi te urmăresc din umbră, văzând cum nici nu îți mai pasă de mine. Îmi simt sufletul greu, îl simt cum atârnă de un ultim fir de ață care stă să se rupă. Mereu am fost de acord cu vorba: „Roata se întoarce”, şi am aflat că aşa şi este. Un exemplu plauzibil e relația noastră. Ți-am dat o şansă, ne-am mai dat o şansă nouă atunci când mi-ai greşit. Nu ai idee cât de tare m-a durut să ştiu că m-ai trădat, dar am încercat să te iert cu adevărat. Cu timpul am încercat să am din nou încredere în tine. Chiar am avut, dar mi-ai dovedit din nou că am făcut o mare greşeală. Eu chiar te iertasem atunci. Ai plâns, înecându-te în propriile lacrimi, tremurai în fața mea şi mă rugai să te las să mă ții de mână pentru că era „ultima oară” când o făceai, după cum spuneai. Te-am lăsat să mă ții de mână, nu te-am privit în ochi pentru că plângeam în acelaşi timp cu tine. Plângeam involuntar, fără să îmi închid ochii. Lacrimile pur şi simplu curgeau fără voința mea. Seara aia e înca vie în amintirea mea, nu o să o uit vreodată. Ți-am spus să te duci acasă căci nu voiam să te mai văd. Aşa ai şi făcut. Te-ai dus acasă iar a doua zi mi s-a făcut milă de tine si te-am iertat. Nu te-am iertat doar din milă, te şi iubeam. Mult.

„Amuzant” e că nu ai ținut cont de şansa pe care ți-am dat-o. După un an şi puțin de la incident, ai inceput să te comporți urât. Nu mă mai iubeai, nu mă mai voiai. Voiai altceva. Eu pentru tine nu mai eram frumoasă, erau altele. Aşa că ai început să mă îndepărtezi, să îmi vorbeşti urât, şi să mă trădezi. Din nou. Devenisem o persoană slabă în fața ta, mi-ai analizat slăbiciunile şi ai început să îți bați joc. Ți-ai bătut joc de fata care te-a iertat şi care te-a sprijinit când ti-a fost cel mai greu.

Şansa pe care ți-am oferit-o a fost uitată odată cu trecerea timpului. Aşa a fost, nu? Ţi-a plăcut să mă vezi plângând mereu. Ți-a plăcut să vezi cum mi-am expus slăbiciunile în fața ta. Dar îți promit că într-o zi nu o să te mai iubesc. Mă străduiesc în fiecare zi să te iubesc mai puţin, şi trăiesc cu speranța că mă  voi vindeca de tine.

Confesiuni

Viața nu te întreabă

Viața nu te întreabă dacă ești pregătit să primești o lovitură. Ea doar te lovește. Te lovește cu toată puterea ca mai apoi să te întrebe dacă ești bine. Iar răspunsul este că nu, de multe ori nu ești bine. Aștepți o sursă de salvare. Aștepți ca cineva să te ridice de pe fundul prăpastiei, însă nu oricine. Îl aștepți pe acel cineva care cândva te-a rănit profund, ți-a distrus toate sentimentele, demnitatea, capacitatea de a iubi. Îl aștepți deși nu vrei. E împotriva voinței tale. Defapt, în sinea ta, asta e tot ce îți dorești, dar nu ești capabilă să-ți recunoști. Se numește orgoliu. Orgoliul își construiește ziduri care la un moment dat devin bariere pe care este imposibil să le treci. Dar întrebarea este… De ce te întorci și tânjești totdeauna după persoana care te-a rănit cel mai mult? De ce nu poți pleca pur și simplu, lăsând totul în spate? Ai putea avea o viață bună. Una mult mai bună decât o viață rezumată la suferință „pe pâine”.

Nimeni nu merită să sufere. Iar cei ce suferă sunt persoane slabe. De altfel, oamenii sunt ființe care pun la inimă tot ce nu trebuie pus. E firesc. Oamenii sunt de asemenea, persoane care aleg să fie cu alte persoane nepotrivite. Își dedică majoritatea timpului, ba chiar tot timpul pe care îl au persoanei nepotrivite. E trist. E trist că nu putem niciodată să țintim spre persoana potrivită. Dar știi? Nu există „persoana potrivită”, ci tu trebuie să fii potrivit pentru acea persoană. Orice persoană poate fi potrivită, însă depinde de modul fiecăruia de percepție a realității. Viața asta! E așa… Nedreaptă. Îți fură timpul, mințile, energia, zdrobindu-te de cele mai urâte momente. Și știi ce e amuzant? Că printre momente urâte, au existat totdeauna și momente frumoase, respectiv perfecte. Poate că nu-ți vei aminti momentele urâte, ci doar pe cele frumoase, dar undeva în sinea ta, știi că au existat. Și te doare. Te doare, dar supraviețuiești.

Uneori stau și mă gândesc la… Singurătate. Cel mai strașnic și apăsător sentiment. Poate că ne hrănim deseori cu mirosul întipărit de pe vreo haină rătăcită a iubitului, însă nu e de ajuns. Îi miros haina, și parcă încetul cu încetul i se duce mirosul. Nu mai e. Apoi revin la realitate și constat că nici el nu e. Tânjesc după nopțile în care îmi spunea că din pricina incomodității se întoarce cu spatele la mine, iar eu îl cuprindeam cu brațul, mirosindu-l, simțindu-l aproape. Nimic nu mai conta. Eram cu el, mă simțeam cea mai fericită când îmi strângea mâna. Cea mai fericită atunci când ne țineam în brațe în miez de noapte și ne făceam planuri de viitor. Copleșită, atunci când mă gândeam că el avea să plece. Și plângeam. Eram atât de slabă încât plângeam la gândul că nu aveam să îl văd câteva zile bune. Plângeam fără să mă pot controla. Și nu voiam să par o persoană așa de slabă, așa cum m-am arătat dar… De fiecare dată când îl strângeam în brațe, mă năpădeau toate sentimentele. Îl iubeam atât de mult încât aș fi făcut orice pentru el. Orice mi-ar sta în putință.

Nu cred că mai există persoană pe lumea asta care să iubească atât de mult altă persoană… Deși cândva a rănit-o. Sau poate mă înșel.
M-am întors de atâtea ori la EL fără ca măcar să-mi pese de consecințe. Fără ca măcar să-mi pese dacă el mă mai iubea sau nu. Am preferat să mă complac în situație și să înghit pentru simplul fapt că nu voiam să-l pierd. Mi-am dărâmat zidurile orgoliului și m-am lăsat descoperită, călcată în picioare de atâtea ori. Defapt… Cine merită toate astea? Cine merită să fie umilit, rănit sau tratat cu indiferență? Vă spun eu, nimeni nu merită asta, pentru că noi, oamenii suntem niște suflete. Nu ieșim din „fabrică” răniți sau cu defecte, ci le dobândim pe parcursul vieții. Oameni din jurul nostru ne formează defapt caracterul fără să realizăm acest lucru. Ei au o mare contribuție la formarea caracterului nostru. Fiecare persoană este un suflet. Un suflet care trebuie îngrijit, iubit, și nu în ultimul rând, respectat. Eu am acceptat să fiu rănită, batjocorită și tratată cu indiferență. Știu că multă lume ar judeca postura în care am ajuns, dar ei nu știu povestea. Ei văd din exterior.

Am încercat de mii și mii de ori să mă pun mai presus decât orice și oricine, dar nu am putut. E ca un viciu. Unii au viciul fumatului, alții viciul alcoolului, iar eu… Eu am viciul slăbiciunii. Nu pot fi puternică. Oricât mi-aș repeta în minte sunt o persoană puternică, e în zadar. Bineînțeles, de multe ori, EL mi-a văzut slăbiciunea. EL era slăbiciunea mea în persoană. Și de fiecare dată, cu fiecare ocazie a încercat să profite de slăbiciunea mea. A încercat să mă rănească, și sincer, i-a reușit. Căci nu i-a păsat lui care era numărul nopților nedormite sau zilele în care nu am fost capabilă să ridic capul din pernă. Mi-am dat seama imediat cauza pentru care el se comporta așa. Nu mă mai iubea. Sau cel puțin, nu o mai făcea atât de mult. Dacă m-ar fi iubit cu adevărat, s-ar fi interesat despre starea mea, dacă mai trăiesc sau dacă nu cumva mă aflam la 10 metrii sub pământ.
Așa că vă spun vouă, dragele mele, nu faceți prostia să depindeți de o persoană și să vă lăsați călcate în picioare de aceasta. Oricât de mult l-ați iubi, e mai bine să răspundeți cu indiferență atunci când vi se oferă indiferență, să acordați tot ce vi se acordă și vouă.

Vă spun o vorbă pe care chiar EL cu gura lui mi-a spus-o: Nu primul contează, ci ultimul. Și a avut dreptate.