Confesiuni, La pas prin viață

A fost un vis, admit.

Dragul meu, totul a fost un vis: noi, viața pe care am construit-o împreună, momentele de fericire și dezamăgire prin care am trecut. Totul s-a întâmplat atât de rapid încât nici nu am putut să te simt cu adevărat. Atunci când te țineam în brațe, timpul se oprea în loc și mă gândeam: ”Doamne, într-o zi va trebui să îi dau drumul.”Și așa a fost. Tot ce am gândit s-a adeverit.

Recunosc, totdeauna mi-a fost teamă că am să te pierd, și nu puteam dormi noaptea din cauza asta. Probabil că ție nu ți-a fost teamă că ai să mă pierzi vreodată. Nu cred că m-ai iubit cu adevărat și că ai vrut ca viitorul tău să fie alături de mine. Pun pariu că nu te-ai gândit niciodată la asta. Însă eu, am fost visătoare, m-am aruncat pe aripi de vânt alături de iubirea pe care ți-o purtam și nu mai vedeam nimic în jurul meu. Eram doar tu și eu. Restul nu mai contau, erau colaterali.
Îți amintești când mă gâdilai până la ultima suflare? Eram atât de distrată încât nu îți puteam spune să te oprești. Și ție îți plăcea să mă vezi zâmbind. Era ceea ce îți doreai în acel moment. Și am fost. Am fost cea mai fericită și speram ca obiceiurile noastre să nu înceteze vreodată. Pe de altă parte, eram conștientă că într-o zi aveam să ne separăm, dar speram că acea zi avea să fie foarte îndepărtată. Speram cel puțin să apucăm să facem lucrurile pe care ni le-am propus de-a lungul timpului, dar nu am reușit. Ne-am pierdut cu timpul și am fost delăsători și instabili emoționali.
Ne-a ajuns amândorura. Ție mai mult ca mie, însă nu pot să îți îndes iubirea mea pe gât. Am încercat și metoda asta, dar nu se poate. Am ajuns la concluzia că nu se poate și trăiesc cu speranța că într-o zi ne vom regăsi și poate ne vom îndrăgosti din nou unul de altul.
Pană atunci, vei rămâne ascuns într-un colț al inimii mele nu te voi scoate de acolo și prefer să spun că totul a fost doar un vis care din păcate a luat sfârșit.

Confesiuni, La pas prin viață

Te-am acceptat cu bune şi cu rele

Cum pot să mă împac cu ideea că te cunosc aşa de bine, că îți ştiu toate obiceiurile şi totuşi, nu mai mergem pe acelaşi drum…?

Scumpul meu, nu sunt împăcată cu găndul că alta îți mângâie acum chipul pe care eu ți-l mângâiam odată. Inima mea nu vrea să accepte faptul că ai plecat de lângă mine şi că m-ai lăsat singură, deşi eram singura persoană care îți cunoştea defectele şi nu te critica. Te-am acceptat cu bune şi cu rele, şi niciodată nu am intenționat să îți fac rău. Pur şi simplu, erai o bucată care făcea parte din mine, iar dacă cineva te rănea, mă rănea şi pe mine. Cum putem să ne comportăm în felul ăsta, ca şi cum nu ne-am cunoaşte?

Dragul meu, cum poți dormi noaptea când ştii că sunt atât de singură şi cu durere-n suflet? Aş tinde să cred că sufletul tău a fost demult secat, iar tu nici măcar nu ai remuşcări sau resentimente. Am format amândoi un întreg, iar acum când ne-am spart în două bucăți distincte, preferi să mă răneşti. Ai dat uitării timpul petrecut împreună, certurile noastre care se încheiau cu îmbrățişări şi lacrimi, nopţile nedormite în care ne contraziceam până ajungeam la un numitor comun, orele în care vorbeam prin mesaje fără ca măcar să ne săturam unul de altul, obiceiurile noastre, iubirea noastră. Ce ironic e faptul că după ce ți-ai consumat iubirea pentru mine, nu te-a mai interesat dacă eu eram bine sau nu. M-ai privit de sus, cu indiferență, fiind gata să mă loveşti sub centură de fiecare dată când aveai ocazia.

Ai reuşit. Şi m-a durut, dar uite-mă aici, după toate astea. Sunt bine şi nu regret nicio secundă momentele din viața mea pe care le-am petrecut cu tine. Eşti o amintire frumoasă şi aşa vei rămâne. Totdeauna când îmi voi aminti de clipele petrecute împreună voi zâmbi.

Confesiuni, La pas prin viață

Ce mai faci, străinule?

Ce mai faci, străinule? Obișnuiam să fim apropiați, așa-i? Obișnuiam să formăm împreună piesele unui puzzle complet. Acum mă întreb doar… Oare ești bine? Căci eu mă simt bine de la o vreme încoace. Nu, nu te-am uitat, însă m-am obișnuit cu golul ce mi l-ai lăsat în inimă. Încă e acolo, îl simt uneori, dar acum face parte din mine.

Sper că ești fericit fără mine și că ai reușit în sfârșit să îți restabilești echilibrul în viață. Să știi că eu nu mai sunt așa visătoare cum eram odată. Odată cu separarea noastră am înțeles multe lucruri. Am înțeles că oamenii vin și pleacă și că nu trebuie să mă încred niciodată în ei, că nimănui nu îi pasă de tine cu adevărat, cu excepția părinților și nu în ultimul rând, că oamenii se schimbă. Dacă ai știi cât de împăcată sunt cu ideile astea acum. Înainte, nu voiam să accept ideea că totul e temporar. Tot ce doream era să pot face o schimbare în tot acest ciclu al vieții, însă nu am putut. Am realizat că nu pot schimba ceva ce toată lumea face într-un anumit fel. Nu pot fi eu macul galben din mulțimea de maci roșii, așa că am acceptat pur și simplu conceptul.

Viața mea a revenit la stadiul în care am lăsat-o cu câțiva ani în urmă. E ca atunci, doar că un pic mai debusolantă. De fiecare dată când o să încerc să trăiesc ca înainte, o să îmi apari tu pe retină. De fiecare dată când o să resimt mirosul parfumului tău pe pielea altor bărbați, o să-mi amintesc de tine. Și crede-mă, parfumul tău l-aș recunoaște dintr-o mie. Era mirosul meu preferat de când te-am cunoscut. Atunci când trec prin locurile în care obișnuiam să ne petrecem timpul, mi se desfășoară în fața ochilor momente cu noi petrecute chiar în acele locuri. Și zâmbesc, dar nu e tocmai zâmbetul meu.

Așa că… Ce e bun la amintiri?

Confesiuni, La pas prin viață

Nu mai simt nimic

Când mă gândesc la tine nu mai simt mare lucru. De fapt, cred că nu mai simt nimic. Mă simt așa goală, așa rece… Odată cu trecerea sa, timpul m-a secat de sentimente, iar acum sunt doar o figură prezentă prin viață. Nu mai sunt un om în adevăratul sens al cuvântului. Odată eram veselă, plină de viață și o explozie de culoare. Acum sunt doar o persoană lipsită de vlagă. O persoană pe care tu ai modelat-o după cum ai vrut și pe care tot tu ai adus-o în stadiul ăsta. Nu mai simt bucuria vieții ca altădată, și tot ce mă fericește e să stau închisă în camera mea și să mă uit la filme cum o făceam altădată, însă cu tine. Acum tu lipsești, dar poate că e mai bine așa.
Când privesc pozele cu noi, nu mai plâng ca în alte zile. Aș mai fi vrut să simt iubire sau regret față de amintirile noastre, dar acum nu mai simt nimic, ci doar zâmbesc. Fotografiile rămân fotografii. Nici dacă aș avea puterea să dau viață fotografiilor noastre, nu aș face-o, deoarece tot ce am trăit cu tine am trăit la momentul potrivit. Nu mai vreau să simt niciodată durerea prin care m-ai făcut să trec. A fost oribil și chinuitor. Numai eu știu ce am simțit de fiecare dată când mi-ai frânt inima. Nici nu mai vreau să îmi amintesc acele momente. Nu acum. Poate peste ceva timp voi vrea, însă peste mult timp poate.
Să nu te îngrijorezi pentru mine -oricum știu că nu o vei face- căci sunt bine. Sunt mai bine decât credeam că o să fiu. M-am obișnuit cu absența ta, și tind să cred că îmi priește. Știai tu ce știai când m-ai lăsat. Știai că voi fi bine la un moment dat, și ai avut dreptate. Îți mulțumesc că mi-ai deschis ochii. Îți sunt recunoscătoare.

Confesiuni, La pas prin viață

Dacă ne-am mai vedea încă odată…

Dacă ne-am mai vedea încă odată, te-aș strânge tare în brațe încât să mi se lipească sufletul la loc pentru câteva secunde, te-aș mângâia ca pe cea mai de preț ființă și te-aș sorbi din priviri pentru ultima oară. Va fi ultima dată când o să îți strâng mâna în mâna mea, și când o să te pot atinge.
Mi-ar prinde bine să te mai văd odată înainte să pleci. Aș fi împăcată cu mine însămi că am mai avut ocazia să te îmbrățișez din nou. Pentru ultima oară.
Ce frumos ar fi ca dorința să-mi fie îndeplinită! Dar știu că nu va fi așa. Tu, iubitul meu, o să pleci fără să te uiți înapoi la ceea ce ai lăsat în urma ta, fără să ai un regret sau să te mustre conștiința, căci doar ești bărbat și dacă nu mai ai nevoie de cineva, pur și simplu îl arunci la gunoi.
Am vrut să fiu o luptătoare și să te aduc pe linia de plutire, dar tu ai fost mai puternic și m-ai învins, așa că să lupt nu mai are sens. E ca și cum aș lupta ca o nebună, iar câștigul e… Nimic.
Știu că nu mai ai sentimente pentru mine și că nu îți lipsesc, dar de un lucru sunt ferm convinsă. Atunci când vei încerca să mă înlocuiești -și o să încerci de multe ori să mă cauți în alte femei- o să dai greș și o să ți se facă dor. Atunci o să conștientizezi că ce am avut eu pentru tine putea depăși orice limite. Vei realiza că te-am iubit nemărginit și infiderent de scăpările pe care le-ai avut. Știi ce va face alta? La prima greșeală o să vrea să se răzbune și îți va răspunde cu aceeași monedă. Așa sunt femeile. Dar dragul meu, atunci îți vei aminti de mine și te vei gândi că eu nu aș fi făcut asta. Eu aș fi încercat să repar lucrurile și să urmez calea cea grea.
O să pleci, iar eu o să mă afund în singurătate și dor, disperare și amărăciune… O să mă lași a nimănui, fără să aparțin cuiva. Tot ce mi-ai promis a fost uitat, au fost doar vorbe în van.
Poate că peste câțiva ani ne vom regăsi, ne vom iubi din nou, dar ține minte: Ciorba reîncălzita nu mai are același gust. Noi nu vom mai fi niciodată la fel.

Confesiuni, La pas prin viață

Speranța moare ultima

Aş vrea să pot spune că te-am uitat. Mi-aş dori enorm să pot mărturisi că nu mai simt iubire. Defapt, sentimentele mele pentru tine se sting, treptat, cu trecerea timpului, dar vreau să îți spun, locul pe care îl ocupi în inima mea nu o să îl poată lua nimeni.
Ce altceva aveam de făcut în afara faptului să accept ideea? Asta am şi făcut. Am acceptat ideea, mi-am lipit un plasture pe suflet doar de ochii lumii şi am continuat să lupt, dar de data asta nu lupt pentru tine, ci pentru mine. Lupt pentru persoana care sunt şi îmi doresc să fiu, lupt pentru existență, pentru că asta face toata lumea, nu? Eu am ales la rândul meu calea asta.
Problema e că am momente de disperare în care aş vrea să fii aici şi să mă sprijini, să-mi spui că totul va fi bine. Aş vrea ca umarul tau să fie locul meu de odihnă atunci când ajung în situații limită. Când am un conflict interior mi-aş dori să îl exteriorizez, să ți-l destăinui ție, iar tu să mă asculți şi să te prefaci că te interesează.
Sunt aşa de obosită… Toată drama asta m-a adus într-un punct în care, efectiv, simt că nu mai pot. Pur şi simplu nu mai pot. Nu pot să fiu de acord cu decizia pe care a luat-o destinul în legatură cu noi. Simt din toată inima mea că nouă nu ne era scris să o sfârşim în felul ăsta. Noi trebuia să ne urmăm planurile, trebuia să fim ceva ce nu au mai fost alții înaintea noastră. Visam la ceva special, dar se pare că nu am simțit acelaşi lucru. Se pare că nu ți-a surâs ideea de a ieşi din tipare.
Eu am fost undeva, sus, pe un norişor pufos, crezând că totul mi se cuvine mie. Da, am fost egoistă, recunosc, dar am fost cu un scop. Scopul meu era iubirea pe care o simțeam față de tine şi față de tot ce însemnai tu. Îmi place să închid ochii şi să îmi amintesc când eram amândoi, unul lângă celălalt şi împărtăşeam momente. Îmi place să cred că tu ai fost cel mai frumos lucru din viața mea şi că momentele cu tine sunt de neprețuit, nimeni nu o să le mai aducă înapoi. Mi-e ciudă. Mi-e ciudă că nu o să pot fii lângă tine de-a lungul anilor, când creşti, când te dezvolți ca persoană. Mi-aş fi dorit ca eu să fiu sprijinul tău, să fiu refugiul tău de toate zilele.
Şi ştii ce e plăcut la amintiri? E plăcut să îți aminteşti şi să retrăieşti acele momente care te-au făcut fericită odată. Obişnuiesc să mă hrănesc cu ele atunci când îți simt lipsa. Ele mă ajută. Ele mă păstrează vie şi cu zâmbetul pe buze.
De multe ori îmi spun că nu mai simt nimic şi că totul e la locul lui în viața mea, dar apoi un val de emoții mă loveşte drept în față şi îmi dovedeşte exact contrariul. Adevărul e că încă nu te-am uitat, e inevitabil să o fac. Ştii procedeul care se desfăşoară atunci când te duci la xerox şi îl rogi pe nenea ăla să îți tragă şi ție nişte foi la imprimantă? Asta s-a întamplat şi cu tine. Ai rămas imprimat în inima mea. Oare te va poate scoate cineva de acolo… vreodată?
Îmi e foarte dor de noi, recunosc. Îmi e dor de tot ce însemnam noi. Îmi e dor să te strâng în brațe şi să îți simt bătăile inimii, îmi e dor să te țin de mână şi să mă gândesc că nu va trebui să-ți dau drumul, îmi e dor să te privesc şi să îți mângâi chipul neîncetat. Iubeam sentimentul care mă învăluia atunci când te mângâiam.
Sunt multe lucruri de care îmi e dor şi pe care nu le-am dat uitării. Ştiu că ai spune că sunt naivă şi proastă pentru că încă mă gândesc la trecut, dar nu e aşa. Nu sunt naivă, şi nici pe departe proastă. Motivul pentru care încă te port în suflet este că te iubesc prea mult. Te iubesc cu o iubire pe care nu ai meritat-o şi nici nu o meriti. Te iubesc cum poate nu ai iubit tu pe cineva vreodată. Te iubesc dar îmi e frică. Îmi e frică când mă gândesc că poate după atâta timp, o să mă respingi. Din nou. Ştii vorba „Speranța moare ultima”, aşa e şi la mine. Încă sper. Încă sper că într-o zi vei realiza ce contează cu adevărat şi că vei înțelege sensul vieții. Sensul vieții nu este să îți înşeli sau să îț minți aproapele. Sensul vieții, pentru mine înseamnă să pui bazele unei relații frumoase, să o clădeşti treptat, apoi să o uzi ca mai apoi să înflorească, şi nu numai. Sensul vieții reprezintă ambiții personale, realizări dar şi drumuri către succes.
Deşi mi-aş dori cu toată ființa ca flacara dintre noi să se reaprindă, sunt conştientă că asta nu se va mai întampla. A fost ceva, a fost odată, dar nu va mai fi din nou. Chiar tu mi-ai spus acum ceva timp că nu mă mai suporți, că nu îți mai face plăcere să mă vezi. M-au durut enorm cuvintele astea, dar am încercat să trec prin ele, am încercat să lupt pentru noi, dar tu ai trişat. Tu m-ai învins, trişând.
Ştiu că a trecut ceva timp de când drumurile noastre s-au separat, dar vreau să ştii că nu te-am uitat. Eu încă te iubesc din adâncul inimii.

Confesiuni, La pas prin viață

Tot ce nu ți-am spus

Viața mea se învârte în jurul unor fenomene și întâmplări abstracte. Mai rău de atât nu poate să sune. Tu, iubitul meu, tu nu mă credeai când îți spuneam, dar pe zi ce trecea simțeam că mă sufoc de disperare, de singurătate, de dor. Ți-am mărturisit iubirea pentru a mia oară, dar ai aruncat la gunoi confesiunea mea și m-ai umilit. Nu credeam că vreodată aveai să spui despre mine lucruri atât de urâte precum ai spus tuturor. Nu credeam că defapt aia era impresia ta despre mine, dar cu timpul am analizat vorbele tale și mi-am dat seama că aveai dreptate. Poate că nu sunt vreo păpușă cu acid hialuronic în buze și cu silicoane -preferințele tale-, dar am un suflet, și sunt de părere că nu ambalajul este esența omului. Frumusețea e trecătoare la fel ca toate lucrurile pe care le facem. Ne naștem, iubim, suntem iubiți, trădăm, iertăm, tolerăm, pentru că asta este ființa pură omenească. Și când mă gândesc că aveam atâtea cuvinte să îți spun, dar nu am avut ocazia. Sunt sigură că nu ai fi ascultat sau ai fi râs. Tot ce nu ți-am spus am păstrat în mine, am păstrat secretul sentimentelor mele în adâncul sufletului. Nu ți-am spus că mă doare inima îngrozitor atunci când tu nu ești, nu ți-am spus că deseori îmi vine să plâng dar mă abțin, nu ți-am spus că mă simt așa goală pe dinăuntru și incompletă, nu ți-am spus că tânjesc atât de mult să-ți văd chipul, nu ți-am spus că nopțile pentru mine sunt cele mai grele și că adorm doar spre dimineață din cauza ta care alergi ca un nebun prin mintea mea… Nu ți-am spus… Dacă ți-aș fi spus ai fi râs, m-ai fi numit manipulatoare. Nu sunt manipulatoare, sunt doar un om plin de frustrări și sentimente amestecate. Un om pe care tu l-ai întors pe toate părțile.

Cu ceva timp în urmă, când te-am luat din nou, după mult timp în brațe, am simțit că mă reîntregesc. Am simțit că trăiesc din nou. Ai reaprins în mine sentimente și iubire, făcându-mă să cred că încă mai era speranță pentru noi. Adevărul e că noi murisem demult. Murisem odată cu neapasarea și indiferența ta.

Vreau să-ți mai spun un lucru: Să-ți fie frică de ziua în care nu te voi mai iubi.

Confesiuni, La pas prin viață

Ardeam de furie, ardeam de amărăciune, ardeam de neputință

După nenumărate stări de confuzie şi de anxietate în care am fost aruncată, am realizat că nu la mine e problema, ci la tine. Au fost momente în care am crezut că tu chiar ai nişte probleme acolo sus, la căpşor, apoi aceste momente s-au tranformat în noua mea părere despre persoana ta.
Te-ai împăcat cu mine, sperând că de data asta va fi bine, dar nu ai încercat. Nu ai făcut nici măcar un efort ca relația asta să mearga. Nu te-ai sinchisit nici măcar să te asiguri dacă sunt bine. Te-ai mulțumit doar cu o față de-a mea zâmbitoare, şi cu vorbe calde, în rest, nu te-a interesat cum mă simțeam pe interior. Pe interior ardeam. Ardeam de furie, ardeam de amărăciune, ardeam de neputință. Deşi eram cu tine, eu simțeam toate astea.

Măcar dacă ai fi fost o persoană cu  care puteam discuta… Ar fi fost nemaipomenit. Am fi comunicat amândoi şi am fi eliminat lucrurile ce ne faceau rău amândorura. Dar nu ai fost. Dacă îți reproşam ceva, imediat te aprindeai şi transformai discuția într-o ceartă. De multe ori îmi era frică să îți reproşez anumite lucruri care mă deranjau, din cauza faptului că nu voiam să mă cert cu tine. Am tolerat multe din partea ta, chiar prea multe, în timp ce tu erai iritat chiar şi dacă ieşeam până la magazin(să fim serioşi!).
Cine merită toate astea? Nu merită nimeni să se simtă în felul ăsta, în felul în care m-am simțit eu! E ca şi cum ai renunța la tine, întreg universul învârtindu-se în jurul persoanei de alături. Simți că vrei să spui ceva, dar de teamă să nu-l pierzi, taci şi strângi înăuntrul tău tot ce nu ai putut să-i spui lui.

Confesiuni, La pas prin viață

Roata se întoarce. E inevitabil

Cu fiecare zi care trece, simt că te iubesc mai puțin… Sper să nu fie doar o impresie. Mi-aş dori să fiu la fel de nepăsătoare ca şi tine, dar ştii? Încerc. Eu chiar încerc. Prefer să nu mă avânt în relații sau aventuri doar din dorința de a mă răzbuna, căci ți-am mai spus eu ție: Razbunarea e arma prostului.

Ştiu că peste câțiva ani, când te vei maturiza complet şi când o să îți aşezi prioritățile în viață, cap la cap, o să îți aduci aminte de mine. Poate o să îți fie dor de confortul pe care îl aveam amândoi. Poate o să tânjeşti după momentele în care te pupam pe frunte şi te mângâiam. Poate o să zâmbeşti când îți vei aminti ce fericiți am fost. Poate, şi iar poate… Eu o să fiu aici, pentru tine, exact aşa cum ți-am promis la început. Voi fi aici, însa de data asta pe post de „om cu care ai avut ceva odată”. Nici nu ştiu dacă există sintagma asta, dar prefer să mă numesc aşa decât „străină”. Voi fi aici pentru tine dacă vei avea nevoie de ceva, chiar dacă ştiu că nu vei avea. Poate într-o zi vom vorbi şi ne vom aminti toate lucrurile prin care am trecut, cu zâmbetul pe buze. Viața e imprevizibilă, aşa cum a fost şi cu noi. Credeam că mă vei iubi necondiționat, aşa cum încă te iubesc eu pe tine, dar nu am avut dreptate. Aş vrea să dau vina pe destin şi să spun că el e inculpatul, dar el aruncă mânios o săgeată către tine.

Şi te urmăresc din umbră, văzând cum nici nu îți mai pasă de mine. Îmi simt sufletul greu, îl simt cum atârnă de un ultim fir de ață care stă să se rupă. Mereu am fost de acord cu vorba: „Roata se întoarce”, şi am aflat că aşa şi este. Un exemplu plauzibil e relația noastră. Ți-am dat o şansă, ne-am mai dat o şansă nouă atunci când mi-ai greşit. Nu ai idee cât de tare m-a durut să ştiu că m-ai trădat, dar am încercat să te iert cu adevărat. Cu timpul am încercat să am din nou încredere în tine. Chiar am avut, dar mi-ai dovedit din nou că am făcut o mare greşeală. Eu chiar te iertasem atunci. Ai plâns, înecându-te în propriile lacrimi, tremurai în fața mea şi mă rugai să te las să mă ții de mână pentru că era „ultima oară” când o făceai, după cum spuneai. Te-am lăsat să mă ții de mână, nu te-am privit în ochi pentru că plângeam în acelaşi timp cu tine. Plângeam involuntar, fără să îmi închid ochii. Lacrimile pur şi simplu curgeau fără voința mea. Seara aia e înca vie în amintirea mea, nu o să o uit vreodată. Ți-am spus să te duci acasă căci nu voiam să te mai văd. Aşa ai şi făcut. Te-ai dus acasă iar a doua zi mi s-a făcut milă de tine si te-am iertat. Nu te-am iertat doar din milă, te şi iubeam. Mult.

„Amuzant” e că nu ai ținut cont de şansa pe care ți-am dat-o. După un an şi puțin de la incident, ai inceput să te comporți urât. Nu mă mai iubeai, nu mă mai voiai. Voiai altceva. Eu pentru tine nu mai eram frumoasă, erau altele. Aşa că ai început să mă îndepărtezi, să îmi vorbeşti urât, şi să mă trădezi. Din nou. Devenisem o persoană slabă în fața ta, mi-ai analizat slăbiciunile şi ai început să îți bați joc. Ți-ai bătut joc de fata care te-a iertat şi care te-a sprijinit când ti-a fost cel mai greu.

Şansa pe care ți-am oferit-o a fost uitată odată cu trecerea timpului. Aşa a fost, nu? Ţi-a plăcut să mă vezi plângând mereu. Ți-a plăcut să vezi cum mi-am expus slăbiciunile în fața ta. Dar îți promit că într-o zi nu o să te mai iubesc. Mă străduiesc în fiecare zi să te iubesc mai puţin, şi trăiesc cu speranța că mă  voi vindeca de tine.

Confesiuni, La pas prin viață

Pentru ce trăim, dacă nu pentru iubire?

Aici suntem noi, spunând „te iubesc” atât de des, dar iubindu-ne din ce în ce mai puțin. Suntem în societatea în care cuvintele nu mai valoareaza atât de mult cum valorau altădată. Mi-aș fi dorit să cred cuvintele tale dulci, dar nu am putut. Într-adevăr, ele m-au apropiat de tine, însă nu m-au făcut să le și cred. Mi-am dat seama. Erau niște cuvinte aruncate în aer, spuse doar ca să mă ademenești, cuvinte cu care voiai să mă manipulezi după voia ta.

Pe mine, societatea în care trăim nu a reușit să mă modeleze atât de mult, întrucât am rămas același suflet sentimentalist, care tânjește după liniște și iubire. Am tânjit atât de mult după tine, după iubirea ta, încât am obosit să mai sper. Am lăsat povestea noastră în voia sorții și sunt de părere că iubirea adevărată nu moare niciodată, ci rămâne pururea o parte din tine, din mine, din noi, într-un colț adâncit al sufletului.
Sunt sigură că pe tine nu o să te uit cât voi trăi. O să-mi amintesc mereu de tine ca iubirea ce mi-a frânt inima în cel mai tragic mod, dar cu care am împărtăşit cele mai frumoase amintiri și sentimente. Acum dacă mă gândesc, nu mai pot reproduce în mintea, atingerea ta, cum se simte sărutul tău… Ce e drept, aș mai vrea să simt odată toate astea.

Ți-am zis de multe ori, și am fost sinceră că îmi e teamă să merg mai departe, deoarece asta înseamnă că va trebui să mă obișnuiesc cu faptul că noi doi vom deveni străini, și mai degrabă aș prefera să am inima frântă și să sufăr decât să mă înstrăinez de tine. Am petrecut atât de mult timp cu tine și te îndrăgesc atât de mult încă ai devenit parte din mine. Îmi e atât de greu să înfrunt toate astea… Uneori mi-aș fi dorit ca totul să fii fost un coșmar, și să mă trezesc în brațele tale.
Așadar, pentru ce trăim, dacă nu pentru iubire? E de prisos să credem că putem trăi și singuri. Singurătatea nu e așa frumoasă. Deseori, avem nevoie de cineva cu care să comunicăm, de cineva cu care să împărtășim obiceiuri și lucruri, dar mai ales, avem nevoie de un sprijin emoțional. Singuri, nu putem să fim cu adevărat fericiți. Simțit că lipsește ceva, adesea, o persoană. E ceva firesc și natural. Suntem ființe dependente de alte ființe, și nu trebuie să fim jenați să recunoaștem acest lucru.

Dacă tot ce am trăit cu tine acum s-a dus pe apa sâmbetei, ce rost mai are să încep o nouă poveste cu altcineva? E evident că se va întâmpla același lucru și cu cealaltă poveste. Se va încheia, iar momentele frumoase vor deveni doar niște amintiri. Așa cum s-a întâmplat și cu tine. În iubire trebuie să lupți chiar dacă ești rănit, să tolerezi și să ierți. Asta am făcut totdeauna, dar cum toată lumea are momente de vulnerabilitate și tensiune, am avut și eu. Poate că nu m-am comportat adecvat cu tine în momentele de tensiune, și ăsta este singurul lucru pe care îl regret. Meritai ca cineva să te strângă în brațe după o ceartă neînsemnată, pentru că știu foarte bine cum te simțeai. Dar orgoliul nu m-a lăsat. Am vrut ca eu să fiu cea luată în brațe și cocoloșită.
Recunosc, îmi e foarte greu să mă detașez de tine, dar încerc. Încerc cu fiecare zi care trece.