Confesiuni, La pas prin viață

Cum e să fii răsplătit cu indiferență

Uneori am impresia că o să cedez. Am impresia că o să explodez dintr-o dată și o să las să-mi iasă toate frustrările la suprafață.
E foarte greu să te stăpânești, să ții în tine și mai ales să te simți singur. Niciodată nu m-am simțit mai singură ca acum. Niciodată nu am simțit că lipsește o parte din mine, asta până a plecat EL de lângă mine.
Nu s-a gândit că o să mă simt rău și că în sufletul meu o să fie numai agitație și durere. Nici măcar nu i-a trecut prin cap că aș putea să cedez emoțional în orice moment din cauza lui. Sau poate nu i-a păsat, căci ”ochii care nu se văd, se uită”, nu? Eu încă mă mai gândesc la EL și deseori îmi pun diferite întrebări precum: ”Oare e bine?”, ”A mâncat oare ceva azi?” sau ”S-o fi îmbrăcat bine?”. Sună destul de copilărește și bizar dar eu chiar mă gândesc la toate astea și mă macină faptul că nu știu răspunsul la nici măcar o întrebare.
Oare el se gândește la mine? Și dacă se gândește, ce gânduri are despre mine? De fapt, de ce îmi pun eu atâtea întrebări, atâta timp cât el nu se gândește să îmi dea un amărât de mesaj. Aștept acel mesaj de zile bune și nu mai vine. Poate nu o să mai vină niciodată, mă gândesc.
Mi-a greșit de atâtea ori, am trecut cu vederea pentru că nu puteam să trăiesc fără EL.Mi-a greșit din nou, iar eu încă aștept afurisitul ăla de mesaj. Ce copilă sunt să cred că nu pot trece peste! Multă lume mi-a spus că ar fi bine ca o perioadă să mă liniștesc și să încerc să nu mă mai gândesc, dar eu nu pot. EL se plimbă involuntar prin mintea mea. Nu pot să-l scot de acolo fie că vreau fie că nu.
Știu că cel mai bun medicament este timpul, dar simt că nu mai pot fi la fel de tare precum am fost până acum. Mi-au ajuns atâtea despărțiri și împăcări ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Adevărul e că s-a întâmplat. De fiecare dată când alegeam calea împăcării, mă comportam frumos cu el, de parcă eu aș fi fost inculpata. Îl cocoloșeam atât de mult și stăteam atât de mult în preajma lui încât pierdeam noțiunea timpului. Am făcut sacrificii chiar dacă mi-a greșit de ”n” ori. Am avut puterea să lupt și ce-i drept, energia mi-a scăzut cu fiecare luptă pe care am avut-o.
Pentru toate astea am fost răsplătită cu indiferență, suferință și nefericire. Dacă un om ca mine, care a făcut atâtea sacrificii și a avut puterea să ierte orice greșeală a fost răsplătit în acest fel, oare un om care face lucruri rele cu ce o să fie răsplătit de Dumnezeu?

Confesiuni

Sunt exact pe aceeași bancă

Sunt aici, exact pe aceeași bancă, numai că la doi ani distanță. La doi ani de când noi doi am stat aici. Eu în brațele tale… Era două noaptea. E ca și cum s-a întâmplat ieri. Încă am impregnată în suflet, amintirea acelei seri. Ai venit la două dimineața doar cu scuza că ți-e dor de mine. M-am bucurat enorm că ai venit, știai? Țin minte până și complimentul pe care mi l-ai făcut în legătură cu rochița de pijama pe care o purtam. Păcat că era a prietenei mele, doar dormisem la ea.

Țin minte când ai venit, aveai un zâmbet larg pe chip. M-ai îmbrățișat, m-ai sărutat cu atâta dorință. M-ai ținut în brațele tale… Exact pe banca asta unde stau acum singură. Privesc în dreapta mea și încă îmi amintesc cum ne feream de fiecare mașină care trecea pe stradă ca nu cumva să ne surprindă sărutându-ne. Era frumos, nu? Ție nu ți-e dor? Nu ți-e dor să mă vezi fericită? Să fi fericit? Întrebări fără sens. Acum totul e dus.

Sunt aici, singură, fără tine, amintindu-mi acea seară în timp ce câteva lacrimi rătăcite se scurg pe obrajii mei. Exact pe banca asta, acum doi ani eram amândoi mai fericiți ca niciodată.

Și mi-e greu. Mi-e greu să nu te mai am atunci când mă simt doborâtă de oamenii din jurul meu. Mi-e greu să știu că tu nu mai ești acolo să mă ridici. Tu pur și simplu ai dispărut și știu… Că nu o să te mai întorci. M-ai lăsat așa, fără vlagă, la pământ, însă mie nu mi-e bine. Simt că nu mai am putere, tot ce e în jurul meu se dărâmă iar tu nu ești aici să mă sprijini așa cum o făceai odată. Am rămas singură într-o mulțime de oameni falși. Dar tu? Oare ai fost și tu fals? Oare ai dansat cu mine tango în timp ce cu alta valsai? Mă simt neputincioasă. Nu pot face nimic. Când ai plecat, mi-ai spus să nu te mai caut. Nu am înțeles de bună voie, așa că te-am căutat, am tot insistat. De fiecare dată când ți-am scris și te-am căutat, m-ai respins, ai spus că nu mă mai vrei. Și culmea, nu ai fost capabil să-mi spui uitându-te în ochii mei că nu mă mai iubești. A fost dureros să aflu de la străini că nu o mai faci. Poate dacă îmi recunoșteai, te lăsam în pace și nu se mai ajungea aici, pentru că iubire cu forța nu se poate. Poate nu sufeream atât dacă știam mai din timp. Numai eu știu cât de greu e să te concentrezi asupra anumitor lucruri de zi cu zi când în suflet ți se dă un al treilea război mondial.

Și am momente când aș vrea să-ți spun cât de mult te iubesc, cât de mult vreau să te simt lângă mine dar tu… Tu mi-ai luat și posibilitatea asta. Mi-ai luat posibilitatea de a te săruta, de a te mângâia, de a-ți fi aproape. Și de ce ai făcut asta?! Pentru că am fost prea sufocantă…? Pentru că fiind implicat într-o relație, aveai responsabilități? Ei bine, dragul meu, acum nu mai e nimeni care să te sufoce sau care să te întrebe dacă ai mâncat. Ești liber să iubești pe altcineva, să ții între palme alte chipuri și să mă uiți. Da, ești liber să mă uiți. Tu ai vrut asta. Ai vrut ca tot ce am clădit să nu mai existe. Pentru că ce? Pentru că începuturile sunt mereu frumoase, nu? Vrei un alt început cu altcineva. Sau mai bine spus, „alte inceputuri”, deoarece când te vei plictisi și de următoarea, o vei pasa la altul sau o vei lăsa așa cum ai făcut cu mine.

Și te-am iubit. Mai are rost să spun că te-am iubit mai mult decât pe mine? Nu te-ar încălzi nici măcar cuvintele astea.
Ultima oară când am vorbit, mi-ai aruncat în față cuvinte grele. Crezi că asta meritam? După tot ce am făcut pentru tine, asta meritam? Totuși, nu vreau să uit ce am trăit cu tine, și asta pentru că lângă tine am avut ocazia să simt senzații noi, senzații pe care nu le-am mai simțit vreodată. M-ai făcut să zbor, să cred că pot atinge stelele, apoi tot tu mi-ai frânt aripile. Și știi? Uneori chiar credeam că o să ne țină. Deja ne proiectam în viitor, noi doi formând o familie, înțelegându-ne de minune. Ce cliseic, așa-i? Numai copiii pot visa asemenea lucruri, iar eu chiar asta sunt, un copil. Un copil pe care tu l-ai învățat ce înseamnă iubirea, pe care tot tu l-ai învățat cum se simte atunci când ești trădat, și cel mai important, mi-ai arătat cum era viața mea înainte de tine. Viața mea era frumoasă, dar după ce te-am întâlnit pe tine, a devenit și mai frumoasă. M-ai făcut să simt mii și mii de lucruri, de senzații.

Chiar dacă nu o să vezi asta, eu îți mai spun că oricât m-ai înjosi și m-ai vorbit de rău în fața altor oameni, eu tot te voi respecta și îți voi lua apărarea atunci când cineva tinde să te jignească. Și știi de ce fac asta? Pentru că te respect. Te respect pentru tot ce ai făcut pentru mine în timpul relației și pentru că de multe ori, când nimeni nu mai era lângă mine, tu ai fost acolo. Ai fost umărul pe care mi-am odihnit capul ani de zile.  Dacă ai știi ce goală mă simt acum… Când ai plecat, ai luat totul cu tine. Mi-ai luat sufletul fără ca măcar să-mi ceri permisiunea, mi-ai luat dorința de a iubi. Nu vreau să iubesc pe altcineva. Dacă nu mai îmi dai șansa să te iubesc, eu tot te voi iubi. Te voi iubi chiar dacă vei fi de mână cu alta pe stradă. Te voi iubi în secret, pentru că asta sunt eu, când mă îndrăgostesc cu greu mă mai vindec. În plus, nu vreau să nu te mai iubesc. Mă doare al naibii de tare gândul ăsta.

Am renunțat să te mai și caut. Eram precum un cățel care alerga după stăpân. Situația era destul de penibilă deși m-am complăcut în ea mult timp. Am acceptat să fiu eu cea care aleargă după tine de teamă să nu te pierd. Și acum, te-am pierdut. Nu mai ești. Sunt doar eu, singură în întuneric.
Când mă gândesc că poate nu o să mai am ocazia să te ating vreodată… Înnebunesc. Viața asta e așa scurtă și îți pune în cale persoane de care te îndrăgostești nebunește, apoi ți le ia și nu ți le mai dă înapoi. Niciodată nu vei mai avea ocazia să întâlnești acea persoană, pentru că totul, se întâmplă o singură dată în viață.

Te văd, te simt, te aud… Îți simt mâna caldă pe trupul meu firav, plimbându-se de sus în jos. Eu mă râzgâi, îți zâmbesc și mă las purtată de val. Te văd cum mă privești cu coada ochiului ca nu cumva să ratezi vreun detaliu al feței mele din profil, și îți spun, am o mie de defecte, dar tu mă privești cu atâta iubire și frumusețe în privire… Îți plasezi mâna dreaptă pe obrazul meu și îl mângâi, continui să mă privești adânc în ochi, spunându-mi că mă iubești. Mult. Da, mi-ai zis că mă iubești mult.
Simt cum mă sfărâm în bucăți când mă cuprinzi în brațe, mă învăluie un sentiment de siguranță și protecție. Îți simt respirația pe fața mea, dar nu mă retrag într-o poziție mai comfortabila pentru că asta e cea mai comodă poziție pentru mine: tu, frunte în frunte cu mine, îmbrățișați, tu dormind, eu privindu-te.
Păcat. Păcat că astea sunt doar niște amintiri ce se zbat vii în sufletul meu. Tu nu o să vii. Tu m-ai lăsat singură în negura uitării, într-un trecut îndepărtat.