Confesiuni, La pas prin viață

Ardeam de furie, ardeam de amărăciune, ardeam de neputință

După nenumărate stări de confuzie şi de anxietate în care am fost aruncată, am realizat că nu la mine e problema, ci la tine. Au fost momente în care am crezut că tu chiar ai nişte probleme acolo sus, la căpşor, apoi aceste momente s-au tranformat în noua mea părere despre persoana ta.
Te-ai împăcat cu mine, sperând că de data asta va fi bine, dar nu ai încercat. Nu ai făcut nici măcar un efort ca relația asta să mearga. Nu te-ai sinchisit nici măcar să te asiguri dacă sunt bine. Te-ai mulțumit doar cu o față de-a mea zâmbitoare, şi cu vorbe calde, în rest, nu te-a interesat cum mă simțeam pe interior. Pe interior ardeam. Ardeam de furie, ardeam de amărăciune, ardeam de neputință. Deşi eram cu tine, eu simțeam toate astea.

Măcar dacă ai fi fost o persoană cu  care puteam discuta… Ar fi fost nemaipomenit. Am fi comunicat amândoi şi am fi eliminat lucrurile ce ne faceau rău amândorura. Dar nu ai fost. Dacă îți reproşam ceva, imediat te aprindeai şi transformai discuția într-o ceartă. De multe ori îmi era frică să îți reproşez anumite lucruri care mă deranjau, din cauza faptului că nu voiam să mă cert cu tine. Am tolerat multe din partea ta, chiar prea multe, în timp ce tu erai iritat chiar şi dacă ieşeam până la magazin(să fim serioşi!).
Cine merită toate astea? Nu merită nimeni să se simtă în felul ăsta, în felul în care m-am simțit eu! E ca şi cum ai renunța la tine, întreg universul învârtindu-se în jurul persoanei de alături. Simți că vrei să spui ceva, dar de teamă să nu-l pierzi, taci şi strângi înăuntrul tău tot ce nu ai putut să-i spui lui.

Reclame
Confesiuni, La pas prin viață

Roata se întoarce. E inevitabil

Cu fiecare zi care trece, simt că te iubesc mai puțin… Sper să nu fie doar o impresie. Mi-aş dori să fiu la fel de nepăsătoare ca şi tine, dar ştii? Încerc. Eu chiar încerc. Prefer să nu mă avânt în relații sau aventuri doar din dorința de a mă răzbuna, căci ți-am mai spus eu ție: Razbunarea e arma prostului.

Ştiu că peste câțiva ani, când te vei maturiza complet şi când o să îți aşezi prioritățile în viață, cap la cap, o să îți aduci aminte de mine. Poate o să îți fie dor de confortul pe care îl aveam amândoi. Poate o să tânjeşti după momentele în care te pupam pe frunte şi te mângâiam. Poate o să zâmbeşti când îți vei aminti ce fericiți am fost. Poate, şi iar poate… Eu o să fiu aici, pentru tine, exact aşa cum ți-am promis la început. Voi fi aici, însa de data asta pe post de „om cu care ai avut ceva odată”. Nici nu ştiu dacă există sintagma asta, dar prefer să mă numesc aşa decât „străină”. Voi fi aici pentru tine dacă vei avea nevoie de ceva, chiar dacă ştiu că nu vei avea. Poate într-o zi vom vorbi şi ne vom aminti toate lucrurile prin care am trecut, cu zâmbetul pe buze. Viața e imprevizibilă, aşa cum a fost şi cu noi. Credeam că mă vei iubi necondiționat, aşa cum încă te iubesc eu pe tine, dar nu am avut dreptate. Aş vrea să dau vina pe destin şi să spun că el e inculpatul, dar el aruncă mânios o săgeată către tine.

Şi te urmăresc din umbră, văzând cum nici nu îți mai pasă de mine. Îmi simt sufletul greu, îl simt cum atârnă de un ultim fir de ață care stă să se rupă. Mereu am fost de acord cu vorba: „Roata se întoarce”, şi am aflat că aşa şi este. Un exemplu plauzibil e relația noastră. Ți-am dat o şansă, ne-am mai dat o şansă nouă atunci când mi-ai greşit. Nu ai idee cât de tare m-a durut să ştiu că m-ai trădat, dar am încercat să te iert cu adevărat. Cu timpul am încercat să am din nou încredere în tine. Chiar am avut, dar mi-ai dovedit din nou că am făcut o mare greşeală. Eu chiar te iertasem atunci. Ai plâns, înecându-te în propriile lacrimi, tremurai în fața mea şi mă rugai să te las să mă ții de mână pentru că era „ultima oară” când o făceai, după cum spuneai. Te-am lăsat să mă ții de mână, nu te-am privit în ochi pentru că plângeam în acelaşi timp cu tine. Plângeam involuntar, fără să îmi închid ochii. Lacrimile pur şi simplu curgeau fără voința mea. Seara aia e înca vie în amintirea mea, nu o să o uit vreodată. Ți-am spus să te duci acasă căci nu voiam să te mai văd. Aşa ai şi făcut. Te-ai dus acasă iar a doua zi mi s-a făcut milă de tine si te-am iertat. Nu te-am iertat doar din milă, te şi iubeam. Mult.

„Amuzant” e că nu ai ținut cont de şansa pe care ți-am dat-o. După un an şi puțin de la incident, ai inceput să te comporți urât. Nu mă mai iubeai, nu mă mai voiai. Voiai altceva. Eu pentru tine nu mai eram frumoasă, erau altele. Aşa că ai început să mă îndepărtezi, să îmi vorbeşti urât, şi să mă trădezi. Din nou. Devenisem o persoană slabă în fața ta, mi-ai analizat slăbiciunile şi ai început să îți bați joc. Ți-ai bătut joc de fata care te-a iertat şi care te-a sprijinit când ti-a fost cel mai greu.

Şansa pe care ți-am oferit-o a fost uitată odată cu trecerea timpului. Aşa a fost, nu? Ţi-a plăcut să mă vezi plângând mereu. Ți-a plăcut să vezi cum mi-am expus slăbiciunile în fața ta. Dar îți promit că într-o zi nu o să te mai iubesc. Mă străduiesc în fiecare zi să te iubesc mai puţin, şi trăiesc cu speranța că mă  voi vindeca de tine.

Confesiuni, La pas prin viață

Pentru ce trăim, dacă nu pentru iubire?

Aici suntem noi, spunând „te iubesc” atât de des, dar iubindu-ne din ce în ce mai puțin. Suntem în societatea în care cuvintele nu mai valoareaza atât de mult cum valorau altădată. Mi-aș fi dorit să cred cuvintele tale dulci, dar nu am putut. Într-adevăr, ele m-au apropiat de tine, însă nu m-au făcut să le și cred. Mi-am dat seama. Erau niște cuvinte aruncate în aer, spuse doar ca să mă ademenești, cuvinte cu care voiai să mă manipulezi după voia ta.

Pe mine, societatea în care trăim nu a reușit să mă modeleze atât de mult, întrucât am rămas același suflet sentimentalist, care tânjește după liniște și iubire. Am tânjit atât de mult după tine, după iubirea ta, încât am obosit să mai sper. Am lăsat povestea noastră în voia sorții și sunt de părere că iubirea adevărată nu moare niciodată, ci rămâne pururea o parte din tine, din mine, din noi, într-un colț adâncit al sufletului.
Sunt sigură că pe tine nu o să te uit cât voi trăi. O să-mi amintesc mereu de tine ca iubirea ce mi-a frânt inima în cel mai tragic mod, dar cu care am împărtăşit cele mai frumoase amintiri și sentimente. Acum dacă mă gândesc, nu mai pot reproduce în mintea, atingerea ta, cum se simte sărutul tău… Ce e drept, aș mai vrea să simt odată toate astea.

Ți-am zis de multe ori, și am fost sinceră că îmi e teamă să merg mai departe, deoarece asta înseamnă că va trebui să mă obișnuiesc cu faptul că noi doi vom deveni străini, și mai degrabă aș prefera să am inima frântă și să sufăr decât să mă înstrăinez de tine. Am petrecut atât de mult timp cu tine și te îndrăgesc atât de mult încă ai devenit parte din mine. Îmi e atât de greu să înfrunt toate astea… Uneori mi-aș fi dorit ca totul să fii fost un coșmar, și să mă trezesc în brațele tale.
Așadar, pentru ce trăim, dacă nu pentru iubire? E de prisos să credem că putem trăi și singuri. Singurătatea nu e așa frumoasă. Deseori, avem nevoie de cineva cu care să comunicăm, de cineva cu care să împărtășim obiceiuri și lucruri, dar mai ales, avem nevoie de un sprijin emoțional. Singuri, nu putem să fim cu adevărat fericiți. Simțit că lipsește ceva, adesea, o persoană. E ceva firesc și natural. Suntem ființe dependente de alte ființe, și nu trebuie să fim jenați să recunoaștem acest lucru.

Dacă tot ce am trăit cu tine acum s-a dus pe apa sâmbetei, ce rost mai are să încep o nouă poveste cu altcineva? E evident că se va întâmpla același lucru și cu cealaltă poveste. Se va încheia, iar momentele frumoase vor deveni doar niște amintiri. Așa cum s-a întâmplat și cu tine. În iubire trebuie să lupți chiar dacă ești rănit, să tolerezi și să ierți. Asta am făcut totdeauna, dar cum toată lumea are momente de vulnerabilitate și tensiune, am avut și eu. Poate că nu m-am comportat adecvat cu tine în momentele de tensiune, și ăsta este singurul lucru pe care îl regret. Meritai ca cineva să te strângă în brațe după o ceartă neînsemnată, pentru că știu foarte bine cum te simțeai. Dar orgoliul nu m-a lăsat. Am vrut ca eu să fiu cea luată în brațe și cocoloșită.
Recunosc, îmi e foarte greu să mă detașez de tine, dar încerc. Încerc cu fiecare zi care trece.

Confesiuni, La pas prin viață

Cum e să fii răsplătit cu indiferență

Uneori am impresia că o să cedez. Am impresia că o să explodez dintr-o dată și o să las să-mi iasă toate frustrările la suprafață.
E foarte greu să te stăpânești, să ții în tine și mai ales să te simți singur. Niciodată nu m-am simțit mai singură ca acum. Niciodată nu am simțit că lipsește o parte din mine, asta până a plecat EL de lângă mine.
Nu s-a gândit că o să mă simt rău și că în sufletul meu o să fie numai agitație și durere. Nici măcar nu i-a trecut prin cap că aș putea să cedez emoțional în orice moment din cauza lui. Sau poate nu i-a păsat, căci ”ochii care nu se văd, se uită”, nu? Eu încă mă mai gândesc la EL și deseori îmi pun diferite întrebări precum: ”Oare e bine?”, ”A mâncat oare ceva azi?” sau ”S-o fi îmbrăcat bine?”. Sună destul de copilărește și bizar dar eu chiar mă gândesc la toate astea și mă macină faptul că nu știu răspunsul la nici măcar o întrebare.
Oare el se gândește la mine? Și dacă se gândește, ce gânduri are despre mine? De fapt, de ce îmi pun eu atâtea întrebări, atâta timp cât el nu se gândește să îmi dea un amărât de mesaj. Aștept acel mesaj de zile bune și nu mai vine. Poate nu o să mai vină niciodată, mă gândesc.
Mi-a greșit de atâtea ori, am trecut cu vederea pentru că nu puteam să trăiesc fără EL.Mi-a greșit din nou, iar eu încă aștept afurisitul ăla de mesaj. Ce copilă sunt să cred că nu pot trece peste! Multă lume mi-a spus că ar fi bine ca o perioadă să mă liniștesc și să încerc să nu mă mai gândesc, dar eu nu pot. EL se plimbă involuntar prin mintea mea. Nu pot să-l scot de acolo fie că vreau fie că nu.
Știu că cel mai bun medicament este timpul, dar simt că nu mai pot fi la fel de tare precum am fost până acum. Mi-au ajuns atâtea despărțiri și împăcări ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Adevărul e că s-a întâmplat. De fiecare dată când alegeam calea împăcării, mă comportam frumos cu el, de parcă eu aș fi fost inculpata. Îl cocoloșeam atât de mult și stăteam atât de mult în preajma lui încât pierdeam noțiunea timpului. Am făcut sacrificii chiar dacă mi-a greșit de ”n” ori. Am avut puterea să lupt și ce-i drept, energia mi-a scăzut cu fiecare luptă pe care am avut-o.
Pentru toate astea am fost răsplătită cu indiferență, suferință și nefericire. Dacă un om ca mine, care a făcut atâtea sacrificii și a avut puterea să ierte orice greșeală a fost răsplătit în acest fel, oare un om care face lucruri rele cu ce o să fie răsplătit de Dumnezeu?

Confesiuni

Sunt exact pe aceeași bancă

Sunt aici, exact pe aceeași bancă, numai că la doi ani distanță. La doi ani de când noi doi am stat aici. Eu în brațele tale… Era două noaptea. E ca și cum s-a întâmplat ieri. Încă am impregnată în suflet, amintirea acelei seri. Ai venit la două dimineața doar cu scuza că ți-e dor de mine. M-am bucurat enorm că ai venit, știai? Țin minte până și complimentul pe care mi l-ai făcut în legătură cu rochița de pijama pe care o purtam. Păcat că era a prietenei mele, doar dormisem la ea.

Țin minte când ai venit, aveai un zâmbet larg pe chip. M-ai îmbrățișat, m-ai sărutat cu atâta dorință. M-ai ținut în brațele tale… Exact pe banca asta unde stau acum singură. Privesc în dreapta mea și încă îmi amintesc cum ne feream de fiecare mașină care trecea pe stradă ca nu cumva să ne surprindă sărutându-ne. Era frumos, nu? Ție nu ți-e dor? Nu ți-e dor să mă vezi fericită? Să fi fericit? Întrebări fără sens. Acum totul e dus.

Sunt aici, singură, fără tine, amintindu-mi acea seară în timp ce câteva lacrimi rătăcite se scurg pe obrajii mei. Exact pe banca asta, acum doi ani eram amândoi mai fericiți ca niciodată.

Și mi-e greu. Mi-e greu să nu te mai am atunci când mă simt doborâtă de oamenii din jurul meu. Mi-e greu să știu că tu nu mai ești acolo să mă ridici. Tu pur și simplu ai dispărut și știu… Că nu o să te mai întorci. M-ai lăsat așa, fără vlagă, la pământ, însă mie nu mi-e bine. Simt că nu mai am putere, tot ce e în jurul meu se dărâmă iar tu nu ești aici să mă sprijini așa cum o făceai odată. Am rămas singură într-o mulțime de oameni falși. Dar tu? Oare ai fost și tu fals? Oare ai dansat cu mine tango în timp ce cu alta valsai? Mă simt neputincioasă. Nu pot face nimic. Când ai plecat, mi-ai spus să nu te mai caut. Nu am înțeles de bună voie, așa că te-am căutat, am tot insistat. De fiecare dată când ți-am scris și te-am căutat, m-ai respins, ai spus că nu mă mai vrei. Și culmea, nu ai fost capabil să-mi spui uitându-te în ochii mei că nu mă mai iubești. A fost dureros să aflu de la străini că nu o mai faci. Poate dacă îmi recunoșteai, te lăsam în pace și nu se mai ajungea aici, pentru că iubire cu forța nu se poate. Poate nu sufeream atât dacă știam mai din timp. Numai eu știu cât de greu e să te concentrezi asupra anumitor lucruri de zi cu zi când în suflet ți se dă un al treilea război mondial.

Și am momente când aș vrea să-ți spun cât de mult te iubesc, cât de mult vreau să te simt lângă mine dar tu… Tu mi-ai luat și posibilitatea asta. Mi-ai luat posibilitatea de a te săruta, de a te mângâia, de a-ți fi aproape. Și de ce ai făcut asta?! Pentru că am fost prea sufocantă…? Pentru că fiind implicat într-o relație, aveai responsabilități? Ei bine, dragul meu, acum nu mai e nimeni care să te sufoce sau care să te întrebe dacă ai mâncat. Ești liber să iubești pe altcineva, să ții între palme alte chipuri și să mă uiți. Da, ești liber să mă uiți. Tu ai vrut asta. Ai vrut ca tot ce am clădit să nu mai existe. Pentru că ce? Pentru că începuturile sunt mereu frumoase, nu? Vrei un alt început cu altcineva. Sau mai bine spus, „alte inceputuri”, deoarece când te vei plictisi și de următoarea, o vei pasa la altul sau o vei lăsa așa cum ai făcut cu mine.

Și te-am iubit. Mai are rost să spun că te-am iubit mai mult decât pe mine? Nu te-ar încălzi nici măcar cuvintele astea.
Ultima oară când am vorbit, mi-ai aruncat în față cuvinte grele. Crezi că asta meritam? După tot ce am făcut pentru tine, asta meritam? Totuși, nu vreau să uit ce am trăit cu tine, și asta pentru că lângă tine am avut ocazia să simt senzații noi, senzații pe care nu le-am mai simțit vreodată. M-ai făcut să zbor, să cred că pot atinge stelele, apoi tot tu mi-ai frânt aripile. Și știi? Uneori chiar credeam că o să ne țină. Deja ne proiectam în viitor, noi doi formând o familie, înțelegându-ne de minune. Ce cliseic, așa-i? Numai copiii pot visa asemenea lucruri, iar eu chiar asta sunt, un copil. Un copil pe care tu l-ai învățat ce înseamnă iubirea, pe care tot tu l-ai învățat cum se simte atunci când ești trădat, și cel mai important, mi-ai arătat cum era viața mea înainte de tine. Viața mea era frumoasă, dar după ce te-am întâlnit pe tine, a devenit și mai frumoasă. M-ai făcut să simt mii și mii de lucruri, de senzații.

Chiar dacă nu o să vezi asta, eu îți mai spun că oricât m-ai înjosi și m-ai vorbit de rău în fața altor oameni, eu tot te voi respecta și îți voi lua apărarea atunci când cineva tinde să te jignească. Și știi de ce fac asta? Pentru că te respect. Te respect pentru tot ce ai făcut pentru mine în timpul relației și pentru că de multe ori, când nimeni nu mai era lângă mine, tu ai fost acolo. Ai fost umărul pe care mi-am odihnit capul ani de zile.  Dacă ai știi ce goală mă simt acum… Când ai plecat, ai luat totul cu tine. Mi-ai luat sufletul fără ca măcar să-mi ceri permisiunea, mi-ai luat dorința de a iubi. Nu vreau să iubesc pe altcineva. Dacă nu mai îmi dai șansa să te iubesc, eu tot te voi iubi. Te voi iubi chiar dacă vei fi de mână cu alta pe stradă. Te voi iubi în secret, pentru că asta sunt eu, când mă îndrăgostesc cu greu mă mai vindec. În plus, nu vreau să nu te mai iubesc. Mă doare al naibii de tare gândul ăsta.

Am renunțat să te mai și caut. Eram precum un cățel care alerga după stăpân. Situația era destul de penibilă deși m-am complăcut în ea mult timp. Am acceptat să fiu eu cea care aleargă după tine de teamă să nu te pierd. Și acum, te-am pierdut. Nu mai ești. Sunt doar eu, singură în întuneric.
Când mă gândesc că poate nu o să mai am ocazia să te ating vreodată… Înnebunesc. Viața asta e așa scurtă și îți pune în cale persoane de care te îndrăgostești nebunește, apoi ți le ia și nu ți le mai dă înapoi. Niciodată nu vei mai avea ocazia să întâlnești acea persoană, pentru că totul, se întâmplă o singură dată în viață.

Te văd, te simt, te aud… Îți simt mâna caldă pe trupul meu firav, plimbându-se de sus în jos. Eu mă râzgâi, îți zâmbesc și mă las purtată de val. Te văd cum mă privești cu coada ochiului ca nu cumva să ratezi vreun detaliu al feței mele din profil, și îți spun, am o mie de defecte, dar tu mă privești cu atâta iubire și frumusețe în privire… Îți plasezi mâna dreaptă pe obrazul meu și îl mângâi, continui să mă privești adânc în ochi, spunându-mi că mă iubești. Mult. Da, mi-ai zis că mă iubești mult.
Simt cum mă sfărâm în bucăți când mă cuprinzi în brațe, mă învăluie un sentiment de siguranță și protecție. Îți simt respirația pe fața mea, dar nu mă retrag într-o poziție mai comfortabila pentru că asta e cea mai comodă poziție pentru mine: tu, frunte în frunte cu mine, îmbrățișați, tu dormind, eu privindu-te.
Păcat. Păcat că astea sunt doar niște amintiri ce se zbat vii în sufletul meu. Tu nu o să vii. Tu m-ai lăsat singură în negura uitării, într-un trecut îndepărtat.