Confesiuni, La pas prin viață

Speranța moare ultima

Aş vrea să pot spune că te-am uitat. Mi-aş dori enorm să pot mărturisi că nu mai simt iubire. Defapt, sentimentele mele pentru tine se sting, treptat, cu trecerea timpului, dar vreau să îți spun, locul pe care îl ocupi în inima mea nu o să îl poată lua nimeni.
Ce altceva aveam de făcut în afara faptului să accept ideea? Asta am şi făcut. Am acceptat ideea, mi-am lipit un plasture pe suflet doar de ochii lumii şi am continuat să lupt, dar de data asta nu lupt pentru tine, ci pentru mine. Lupt pentru persoana care sunt şi îmi doresc să fiu, lupt pentru existență, pentru că asta face toata lumea, nu? Eu am ales la rândul meu calea asta.
Problema e că am momente de disperare în care aş vrea să fii aici şi să mă sprijini, să-mi spui că totul va fi bine. Aş vrea ca umarul tau să fie locul meu de odihnă atunci când ajung în situații limită. Când am un conflict interior mi-aş dori să îl exteriorizez, să ți-l destăinui ție, iar tu să mă asculți şi să te prefaci că te interesează.
Sunt aşa de obosită… Toată drama asta m-a adus într-un punct în care, efectiv, simt că nu mai pot. Pur şi simplu nu mai pot. Nu pot să fiu de acord cu decizia pe care a luat-o destinul în legatură cu noi. Simt din toată inima mea că nouă nu ne era scris să o sfârşim în felul ăsta. Noi trebuia să ne urmăm planurile, trebuia să fim ceva ce nu au mai fost alții înaintea noastră. Visam la ceva special, dar se pare că nu am simțit acelaşi lucru. Se pare că nu ți-a surâs ideea de a ieşi din tipare.
Eu am fost undeva, sus, pe un norişor pufos, crezând că totul mi se cuvine mie. Da, am fost egoistă, recunosc, dar am fost cu un scop. Scopul meu era iubirea pe care o simțeam față de tine şi față de tot ce însemnai tu. Îmi place să închid ochii şi să îmi amintesc când eram amândoi, unul lângă celălalt şi împărtăşeam momente. Îmi place să cred că tu ai fost cel mai frumos lucru din viața mea şi că momentele cu tine sunt de neprețuit, nimeni nu o să le mai aducă înapoi. Mi-e ciudă. Mi-e ciudă că nu o să pot fii lângă tine de-a lungul anilor, când creşti, când te dezvolți ca persoană. Mi-aş fi dorit ca eu să fiu sprijinul tău, să fiu refugiul tău de toate zilele.
Şi ştii ce e plăcut la amintiri? E plăcut să îți aminteşti şi să retrăieşti acele momente care te-au făcut fericită odată. Obişnuiesc să mă hrănesc cu ele atunci când îți simt lipsa. Ele mă ajută. Ele mă păstrează vie şi cu zâmbetul pe buze.
De multe ori îmi spun că nu mai simt nimic şi că totul e la locul lui în viața mea, dar apoi un val de emoții mă loveşte drept în față şi îmi dovedeşte exact contrariul. Adevărul e că încă nu te-am uitat, e inevitabil să o fac. Ştii procedeul care se desfăşoară atunci când te duci la xerox şi îl rogi pe nenea ăla să îți tragă şi ție nişte foi la imprimantă? Asta s-a întamplat şi cu tine. Ai rămas imprimat în inima mea. Oare te va poate scoate cineva de acolo… vreodată?
Îmi e foarte dor de noi, recunosc. Îmi e dor de tot ce însemnam noi. Îmi e dor să te strâng în brațe şi să îți simt bătăile inimii, îmi e dor să te țin de mână şi să mă gândesc că nu va trebui să-ți dau drumul, îmi e dor să te privesc şi să îți mângâi chipul neîncetat. Iubeam sentimentul care mă învăluia atunci când te mângâiam.
Sunt multe lucruri de care îmi e dor şi pe care nu le-am dat uitării. Ştiu că ai spune că sunt naivă şi proastă pentru că încă mă gândesc la trecut, dar nu e aşa. Nu sunt naivă, şi nici pe departe proastă. Motivul pentru care încă te port în suflet este că te iubesc prea mult. Te iubesc cu o iubire pe care nu ai meritat-o şi nici nu o meriti. Te iubesc cum poate nu ai iubit tu pe cineva vreodată. Te iubesc dar îmi e frică. Îmi e frică când mă gândesc că poate după atâta timp, o să mă respingi. Din nou. Ştii vorba „Speranța moare ultima”, aşa e şi la mine. Încă sper. Încă sper că într-o zi vei realiza ce contează cu adevărat şi că vei înțelege sensul vieții. Sensul vieții nu este să îți înşeli sau să îț minți aproapele. Sensul vieții, pentru mine înseamnă să pui bazele unei relații frumoase, să o clădeşti treptat, apoi să o uzi ca mai apoi să înflorească, şi nu numai. Sensul vieții reprezintă ambiții personale, realizări dar şi drumuri către succes.
Deşi mi-aş dori cu toată ființa ca flacara dintre noi să se reaprindă, sunt conştientă că asta nu se va mai întampla. A fost ceva, a fost odată, dar nu va mai fi din nou. Chiar tu mi-ai spus acum ceva timp că nu mă mai suporți, că nu îți mai face plăcere să mă vezi. M-au durut enorm cuvintele astea, dar am încercat să trec prin ele, am încercat să lupt pentru noi, dar tu ai trişat. Tu m-ai învins, trişând.
Ştiu că a trecut ceva timp de când drumurile noastre s-au separat, dar vreau să ştii că nu te-am uitat. Eu încă te iubesc din adâncul inimii.

Confesiuni, La pas prin viață

Cum e să fii răsplătit cu indiferență

Uneori am impresia că o să cedez. Am impresia că o să explodez dintr-o dată și o să las să-mi iasă toate frustrările la suprafață.
E foarte greu să te stăpânești, să ții în tine și mai ales să te simți singur. Niciodată nu m-am simțit mai singură ca acum. Niciodată nu am simțit că lipsește o parte din mine, asta până a plecat EL de lângă mine.
Nu s-a gândit că o să mă simt rău și că în sufletul meu o să fie numai agitație și durere. Nici măcar nu i-a trecut prin cap că aș putea să cedez emoțional în orice moment din cauza lui. Sau poate nu i-a păsat, căci ”ochii care nu se văd, se uită”, nu? Eu încă mă mai gândesc la EL și deseori îmi pun diferite întrebări precum: ”Oare e bine?”, ”A mâncat oare ceva azi?” sau ”S-o fi îmbrăcat bine?”. Sună destul de copilărește și bizar dar eu chiar mă gândesc la toate astea și mă macină faptul că nu știu răspunsul la nici măcar o întrebare.
Oare el se gândește la mine? Și dacă se gândește, ce gânduri are despre mine? De fapt, de ce îmi pun eu atâtea întrebări, atâta timp cât el nu se gândește să îmi dea un amărât de mesaj. Aștept acel mesaj de zile bune și nu mai vine. Poate nu o să mai vină niciodată, mă gândesc.
Mi-a greșit de atâtea ori, am trecut cu vederea pentru că nu puteam să trăiesc fără EL.Mi-a greșit din nou, iar eu încă aștept afurisitul ăla de mesaj. Ce copilă sunt să cred că nu pot trece peste! Multă lume mi-a spus că ar fi bine ca o perioadă să mă liniștesc și să încerc să nu mă mai gândesc, dar eu nu pot. EL se plimbă involuntar prin mintea mea. Nu pot să-l scot de acolo fie că vreau fie că nu.
Știu că cel mai bun medicament este timpul, dar simt că nu mai pot fi la fel de tare precum am fost până acum. Mi-au ajuns atâtea despărțiri și împăcări ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Adevărul e că s-a întâmplat. De fiecare dată când alegeam calea împăcării, mă comportam frumos cu el, de parcă eu aș fi fost inculpata. Îl cocoloșeam atât de mult și stăteam atât de mult în preajma lui încât pierdeam noțiunea timpului. Am făcut sacrificii chiar dacă mi-a greșit de ”n” ori. Am avut puterea să lupt și ce-i drept, energia mi-a scăzut cu fiecare luptă pe care am avut-o.
Pentru toate astea am fost răsplătită cu indiferență, suferință și nefericire. Dacă un om ca mine, care a făcut atâtea sacrificii și a avut puterea să ierte orice greșeală a fost răsplătit în acest fel, oare un om care face lucruri rele cu ce o să fie răsplătit de Dumnezeu?