M-am jucat cu suflete, iar când am privit înapoi am văzut ce dezastre iremediabile am provocat

Speram ca povestea noastră să nu fie pătată de noroi și ca sufletele noastre să nu se înece în ape adânci și amare, însă am eșuat. Speram la un final amiabil presărat cu înțelegere, așa cum ne-am înțeles încă de la început, însă iubirea te duce pe culmi înalte. Te târăște pe cele mai înalte dealuri de iluzii și te aruncă de pe ele în secunda următoare, în timp ce clipești.

M-am jucat cu suflete, iar când am privit înapoi am văzut ce dezastre iremediabile am provocat fără să-mi dau seama. Am intrat într-un joc al sentimentelor și al trăirilor, neștiind încotro mă va duce. Știam doar că trebuie să-mi ascult inima și să o urmez. Când ești o persoană rațională în majoritatea timpului tău, iar în fața ta se ivește o situație nemaiîntâlnită, se întâmplă să pierzi controlul. Nu mai urmezi calea rațiunii, ci te avânți cu capul înainte, urmându-ți inima. Inima iți dictează întotdeauna când sunt implicate sentimente. Și nu orice tip de sentimente. Nu iți poți controla pornirile dictate de inima aceea care îți bate în piept ca nebuna pentru o altă persoană. Vrei să o controlezi, însă nu reușești.

Ai trăit momente minunate și prețioase cu acea persoană, te-ai simțit în siguranță și acasă lângă ea. V-ați sacrificat somnul nopți la rând pentru a putea vorbi unul cu altul, ați împărtășit secrete neștiute de oricine altcineva, v-ați făcut planuri de viitor, deși știați că nu se vor materializa. Ați fi putut avea o viață bună, însă diferențele și obstacolele dintre voi nu v-ar fi permis să trăiți în liniștea după care tânjeați. Voi doi, două persoane potrivite una pentru cealaltă, v-ați întâlnit la momentul nepotrivit. Clișeul mileniului.

Când ești nevoit să renunți la persoana pe care o iubești din cauză că tot ce i-ai oferi ar fi nefericire și suferință pe termen îndelungat, e dificil să mai gândești coerent. În sufletul și mintea ta se dă un Al Treilea Război Mondial. Ai în minte gânduri peste gânduri, scenarii peste scenarii, iar sufletul îți e copleșit de decizia cu care vei fi nevoită să trăiești pentru tot restul vieții. Pe moment pare o decizie greșită pentru că provoacă numai lacrimi și regrete, însă cu timpul îți vei da seama că a fost decizia potrivită.

Trebuie să dai drumul unui om căruia îi faci mai mult rău decât bine, pentru că un lucru este clar: locul lui nu este lângă tine. Cu ochii inundați de lacrimi și cu durere în suflet, trebuie să îi dai drumul pentru totdeauna. Trebuie să-l eliberezi din strânsoarea suferinței, pentru ca el să-și găsească liniștea pe care o merită lângă o altă persoană. O decizie ca asta lasă în urmă suflete frânte și multe vorbe neîmpărtășite, însă ceea ce nu este spus la timpul lui, nu mai are valoare mai târziu.

Trebuie să accepți decizia cu zâmbetul pe buze, fără să pară că mai ai puțin și îți iese inima din piept de durere. Trebuie să-ți asumi consecințele și să te arăți împăcată cu hotărârea ta. Nu te victimiza, nu te arăta slabă, căci s-ar putea să te întorci din nou la punctul 0, exact acolo de unde ai plecat. Punctul în care ai calcat strâmb.

De ce se pierd oamenii

Oamenii sunt ființe inteligente de la natură, însă nu la fel de inteligente atunci când iubesc. Când se îndrăgostesc, oamenii uită de rațiune și de principii, uită să fie cu picioarele pe pământ, iar într-un final, sfârșesc în agonie. Sunt răniți atunci când își dau seama că au pierdut iubirea ce poate nu se va mai întoarce niciodată la ei. Și totuși, de ce se pierd oamenii?

Oamenii se pierd pentru că nu stiu să se respecte reciproc. Sunt atât de comozi în relație, căci efortul pe care-l depun pentru a menține flacăra iubirii aprinsă este egal cu zero. Au impresia că se cunosc de o viață și că nu este necesar să-și surprindă partenerul sau partenera cu o floare, sau poate cu o vorbă drăgăstoasă. Fericirea stă în micile detalii care nu par chiar atât de semnificative. Însă până și aceste mici detalii au o mare valoare atunci când vin din partea celui pe care îl iubești.

Oamenii se pierd din cauza orgoliului. Da, acel orgoliu cât Zidul Chinezesc de mare. De ce să-l caut eu dacă el a pus capăt relației? Ne spunem adesea, fără să ne dăm seama că în spatele acestei întrebări retorice stă, de fapt, orgoliul nostru de neclintit. Când avem pe masă, în fața ochilor, inima noastră învăpăiată care bate ca nebuna, ar trebui să fim mai puțin orgolioși, și să luptăm mai mult. Iubești pe cineva și crezi că acel cineva nu te caută din cauza orgoliului? Foarte bine. Atunci, pune mâna pe telefon și trimite-i afurisitul ăla de mesaj! S-ar putea ca urmările să fie în favoarea ta. Așa se întâmplă de cele mai multe ori.

Oamenii se pierd din lipsă de comunicare. Într-adevăr, se întâmplă acest lucru pentru că oamenii nu știu să vorbească atunci când trebuie. Ei fac totul de dos: vorbesc când nu este necesar și tac când trebuie să vorbească. Ei bine, comunicarea nu funcționează în felul acesta. Când au un conflict interior, își revarsă întreaga furie asupra partenerului, îl atacă din toate părțile cu reproșuri ca și cum el ar fi singurul vinovat pentru acea suferință. Dragilor, vreau să vă spun că a acționa în acest fel, este dăunător vouă, nu doar sănătății voastre. Aceste conflicte interioare, aceste gânduri întortocheate ar fi mult mai ușor rezolvate și atenuate dacă ați comunica direct cu partenerul vostru de viață. Nimănui nu îi face plăcere să fie acuzat pe nedrept, mai ales celui lângă care vă petreceți fiecare zi din viață.

Oamenii se mai pierd și din cauza toxicității. Oamenii sunt lași. În loc să repare ce au stricat, ei mai rău strică, se afundă în amărăciune și gânduri negre. Bineînțeles, protagonistul tuturor scenariilor iluzorii este omul iubit, pentru că, de ce nu? Acest tip de oameni care se pierd cu atâta ușurință, nici măcar nu încearcă să își aducă relația pe drumul cel bun. Ori pentru că nu vor, ori pentru că nu pot – este ca o sabie cu două tăișuri. Fie, sunt cazuri în care o persoană din cuplu tinde să tragă povestea lor de dragoste pe un drum presărat cu floricele și înțelegere, pe când cealaltă persoană se împotrivește. În cele din urmă, aceste persoane ajung să se piardă. Este inevitabil.

Iubirea nu se risipește, dragilor! Iubirea trebuie întreținută, trebuie îngrijită, la fel ca pe o floare pe care o uzi în fiecare zi. Ea crește, se înalță și parcă îți zâmbește satisfăcută atunci când înflorește. Dragostea nu e o joacă. Dragostea înseamnă sentimente împărtășite, timp investit, momente pline de fericire, senzații nebănuite, și mult mai mult de atât. Se întâmplă atât de rar să găsești pe cineva cu care să rezonezi și pe care să-l simți aproape de sufletul tău, așa că nu da cu piciorul la o iubire ca asta! Luptă, trăiește, plângi, dă cu pumnii în pereți, dar nu spune niciodată adio.

A fost un vis, admit.

Dragul meu, totul a fost un vis: noi, viața pe care am construit-o împreună, momentele de fericire și dezamăgire prin care am trecut. Totul s-a întâmplat atât de rapid încât nici nu am putut să te simt cu adevărat. Atunci când te țineam în brațe, timpul se oprea în loc și mă gândeam: ”Doamne, într-o zi va trebui să îi dau drumul.”Și așa a fost. Tot ce am gândit s-a adeverit.

Recunosc, totdeauna mi-a fost teamă că am să te pierd, și nu puteam dormi noaptea din cauza asta. Probabil că ție nu ți-a fost teamă că ai să mă pierzi vreodată. Nu cred că m-ai iubit cu adevărat și că ai vrut ca viitorul tău să fie alături de mine. Pun pariu că nu te-ai gândit niciodată la asta. Însă eu, am fost visătoare, m-am aruncat pe aripi de vânt alături de iubirea pe care ți-o purtam și nu mai vedeam nimic în jurul meu. Eram doar tu și eu. Restul nu mai contau, erau colaterali.
Îți amintești când mă gâdilai până la ultima suflare? Eram atât de distrată încât nu îți puteam spune să te oprești. Și ție îți plăcea să mă vezi zâmbind. Era ceea ce îți doreai în acel moment. Și am fost. Am fost cea mai fericită și speram ca obiceiurile noastre să nu înceteze vreodată. Pe de altă parte, eram conștientă că într-o zi aveam să ne separăm, dar speram că acea zi avea să fie foarte îndepărtată. Speram cel puțin să apucăm să facem lucrurile pe care ni le-am propus de-a lungul timpului, dar nu am reușit. Ne-am pierdut cu timpul și am fost delăsători și instabili emoționali.
Ne-a ajuns amândorura. Ție mai mult ca mie, însă nu pot să îți îndes iubirea mea pe gât. Am încercat și metoda asta, dar nu se poate. Am ajuns la concluzia că nu se poate și trăiesc cu speranța că într-o zi ne vom regăsi și poate ne vom îndrăgosti din nou unul de altul.
Pană atunci, vei rămâne ascuns într-un colț al inimii mele nu te voi scoate de acolo și prefer să spun că totul a fost doar un vis care din păcate a luat sfârșit.

Te-am acceptat cu bune şi cu rele

Cum pot să mă împac cu ideea că te cunosc aşa de bine, că îți ştiu toate obiceiurile şi totuşi, nu mai mergem pe acelaşi drum…?

Scumpul meu, nu sunt împăcată cu găndul că alta îți mângâie acum chipul pe care eu ți-l mângâiam odată. Inima mea nu vrea să accepte faptul că ai plecat de lângă mine şi că m-ai lăsat singură, deşi eram singura persoană care îți cunoştea defectele şi nu te critica. Te-am acceptat cu bune şi cu rele, şi niciodată nu am intenționat să îți fac rău. Pur şi simplu, erai o bucată care făcea parte din mine, iar dacă cineva te rănea, mă rănea şi pe mine. Cum putem să ne comportăm în felul ăsta, ca şi cum nu ne-am cunoaşte?

Dragul meu, cum poți dormi noaptea când ştii că sunt atât de singură şi cu durere-n suflet? Aş tinde să cred că sufletul tău a fost demult secat, iar tu nici măcar nu ai remuşcări sau resentimente. Am format amândoi un întreg, iar acum când ne-am spart în două bucăți distincte, preferi să mă răneşti. Ai dat uitării timpul petrecut împreună, certurile noastre care se încheiau cu îmbrățişări şi lacrimi, nopţile nedormite în care ne contraziceam până ajungeam la un numitor comun, orele în care vorbeam prin mesaje fără ca măcar să ne săturam unul de altul, obiceiurile noastre, iubirea noastră. Ce ironic e faptul că după ce ți-ai consumat iubirea pentru mine, nu te-a mai interesat dacă eu eram bine sau nu. M-ai privit de sus, cu indiferență, fiind gata să mă loveşti sub centură de fiecare dată când aveai ocazia.

Ai reuşit. Şi m-a durut, dar uite-mă aici, după toate astea. Sunt bine şi nu regret nicio secundă momentele din viața mea pe care le-am petrecut cu tine. Eşti o amintire frumoasă şi aşa vei rămâne. Totdeauna când îmi voi aminti de clipele petrecute împreună voi zâmbi.

Tipul de iubire pe care toată lumea îl merită

Există în lume un tip de iubire pe care toată lumea, dar absolut toată lumea îl merită. Tu, femeie, meriți să fii iubită din toată inima și să trăiești experiențe frumoase. Meriți ca un El să te facă să plângi de fericire. Da, să plângi. Meriți să te trezești dimineața lângă bărbatul tău și să te gândești că nu ești singură pe lumea asta și că cineva este într-adevăr lângă tine. Meriți să adormi cu un mesaj drăgăstos de noapte bună și să te trezești cu un mesaj de bună-dimineața de la persoana iubită. Meriți multe. Poate mult prea multe decât poate să ofere societatea în care trăim. Dar nu îți face griji. Cineva, într- o zi perfectă, la o oră potrivită va face în așa fel încât să îți aducă și luna de pe cer. Acel cineva te va ridica în brațe și te va tăvăli prin iarbă fără ca măcar să aibă un interes de natură sexuală. El va vrea să îți iubească inima, nu trupul, căci trupul, cu trecerea anilor se ofilește. Însă inima… Inimă trăiește veșnic chiar dacă noi trecem în neființă. Nu trăiește ca un organ, încetează să bată, dar ceea ce rămâne după oprirea inimii este sufletul, pentru că sufletul este reflecția inimii.

Draga mea, când o să îl întâlnești pe El, bărbatul care te va iubi îndelung și necondiționat, vei fi norocoasă. Iubirea bate o singură dată la ușă, nu de două, nu de trei ori. Este unică și tocmai de aceea trebuie să fii atentă și să nu o pierzi, să nu îi dai drumul.

Totuși, dacă iubirea se va consuma, nu te necăji, deoarece un singur ceas de iubire adevărată și sinceră poate face cât o viață întreagă. Nu vei regreta nicio secundă iubirea pe care ai trăit-o atât de frumos! Bucură-te de ea la momentul potrivit și nu pierde nicio clipă! Tot ce se întâmplă în viețile noastre e magic și niciodată nu vom avea ocazia să dăm timpul înapoi. Trebuie să fim conștienți că totul e temporar, și că la sfârșit de zi, atunci când tragem linie, rămânem cu nimic. Rămânem singuri, însă cu atât de multe în suflet…

Ce mai faci, străinule?

Ce mai faci, străinule? Obișnuiam să fim apropiați, așa-i? Obișnuiam să formăm împreună piesele unui puzzle complet. Acum mă întreb doar… Oare ești bine? Căci eu mă simt bine de la o vreme încoace. Nu, nu te-am uitat, însă m-am obișnuit cu golul ce mi l-ai lăsat în inimă. Încă e acolo, îl simt uneori, dar acum face parte din mine.

Sper că ești fericit fără mine și că ai reușit în sfârșit să îți restabilești echilibrul în viață. Să știi că eu nu mai sunt așa visătoare cum eram odată. Odată cu separarea noastră am înțeles multe lucruri. Am înțeles că oamenii vin și pleacă și că nu trebuie să mă încred niciodată în ei, că nimănui nu îi pasă de tine cu adevărat, cu excepția părinților și nu în ultimul rând, că oamenii se schimbă. Dacă ai știi cât de împăcată sunt cu ideile astea acum. Înainte, nu voiam să accept ideea că totul e temporar. Tot ce doream era să pot face o schimbare în tot acest ciclu al vieții, însă nu am putut. Am realizat că nu pot schimba ceva ce toată lumea face într-un anumit fel. Nu pot fi eu macul galben din mulțimea de maci roșii, așa că am acceptat pur și simplu conceptul.

Viața mea a revenit la stadiul în care am lăsat-o cu câțiva ani în urmă. E ca atunci, doar că un pic mai debusolantă. De fiecare dată când o să încerc să trăiesc ca înainte, o să îmi apari tu pe retină. De fiecare dată când o să resimt mirosul parfumului tău pe pielea altor bărbați, o să-mi amintesc de tine. Și crede-mă, parfumul tău l-aș recunoaște dintr-o mie. Era mirosul meu preferat de când te-am cunoscut. Atunci când trec prin locurile în care obișnuiam să ne petrecem timpul, mi se desfășoară în fața ochilor momente cu noi petrecute chiar în acele locuri. Și zâmbesc, dar nu e tocmai zâmbetul meu.

Așa că… Ce e bun la amintiri?

Nu mai simt nimic

Când mă gândesc la tine nu mai simt mare lucru. De fapt, cred că nu mai simt nimic. Mă simt așa goală, așa rece… Odată cu trecerea sa, timpul m-a secat de sentimente, iar acum sunt doar o figură prezentă prin viață. Nu mai sunt un om în adevăratul sens al cuvântului. Odată eram veselă, plină de viață și o explozie de culoare. Acum sunt doar o persoană lipsită de vlagă. O persoană pe care tu ai modelat-o după cum ai vrut și pe care tot tu ai adus-o în stadiul ăsta. Nu mai simt bucuria vieții ca altădată, și tot ce mă fericește e să stau închisă în camera mea și să mă uit la filme cum o făceam altădată, însă cu tine. Acum tu lipsești, dar poate că e mai bine așa.
Când privesc pozele cu noi, nu mai plâng ca în alte zile. Aș mai fi vrut să simt iubire sau regret față de amintirile noastre, dar acum nu mai simt nimic, ci doar zâmbesc. Fotografiile rămân fotografii. Nici dacă aș avea puterea să dau viață fotografiilor noastre, nu aș face-o, deoarece tot ce am trăit cu tine am trăit la momentul potrivit. Nu mai vreau să simt niciodată durerea prin care m-ai făcut să trec. A fost oribil și chinuitor. Numai eu știu ce am simțit de fiecare dată când mi-ai frânt inima. Nici nu mai vreau să îmi amintesc acele momente. Nu acum. Poate peste ceva timp voi vrea, însă peste mult timp poate.
Să nu te îngrijorezi pentru mine -oricum știu că nu o vei face- căci sunt bine. Sunt mai bine decât credeam că o să fiu. M-am obișnuit cu absența ta, și tind să cred că îmi priește. Știai tu ce știai când m-ai lăsat. Știai că voi fi bine la un moment dat, și ai avut dreptate. Îți mulțumesc că mi-ai deschis ochii. Îți sunt recunoscătoare.

Dacă ne-am mai vedea încă odată…

Dacă ne-am mai vedea încă odată, te-aș strânge tare în brațe încât să mi se lipească sufletul la loc pentru câteva secunde, te-aș mângâia ca pe cea mai de preț ființă și te-aș sorbi din priviri pentru ultima oară. Va fi ultima dată când o să îți strâng mâna în mâna mea, și când o să te pot atinge.
Mi-ar prinde bine să te mai văd odată înainte să pleci. Aș fi împăcată cu mine însămi că am mai avut ocazia să te îmbrățișez din nou. Pentru ultima oară.
Ce frumos ar fi ca dorința să-mi fie îndeplinită! Dar știu că nu va fi așa. Tu, iubitul meu, o să pleci fără să te uiți înapoi la ceea ce ai lăsat în urma ta, fără să ai un regret sau să te mustre conștiința, căci doar ești bărbat și dacă nu mai ai nevoie de cineva, pur și simplu îl arunci la gunoi.
Am vrut să fiu o luptătoare și să te aduc pe linia de plutire, dar tu ai fost mai puternic și m-ai învins, așa că să lupt nu mai are sens. E ca și cum aș lupta ca o nebună, iar câștigul e… Nimic.
Știu că nu mai ai sentimente pentru mine și că nu îți lipsesc, dar de un lucru sunt ferm convinsă. Atunci când vei încerca să mă înlocuiești -și o să încerci de multe ori să mă cauți în alte femei- o să dai greș și o să ți se facă dor. Atunci o să conștientizezi că ce am avut eu pentru tine putea depăși orice limite. Vei realiza că te-am iubit nemărginit și infiderent de scăpările pe care le-ai avut. Știi ce va face alta? La prima greșeală o să vrea să se răzbune și îți va răspunde cu aceeași monedă. Așa sunt femeile. Dar dragul meu, atunci îți vei aminti de mine și te vei gândi că eu nu aș fi făcut asta. Eu aș fi încercat să repar lucrurile și să urmez calea cea grea.
O să pleci, iar eu o să mă afund în singurătate și dor, disperare și amărăciune… O să mă lași a nimănui, fără să aparțin cuiva. Tot ce mi-ai promis a fost uitat, au fost doar vorbe în van.
Poate că peste câțiva ani ne vom regăsi, ne vom iubi din nou, dar ține minte: Ciorba reîncălzita nu mai are același gust. Noi nu vom mai fi niciodată la fel.

Speranța moare ultima

Aş vrea să pot spune că te-am uitat. Mi-aş dori enorm să pot mărturisi că nu mai simt iubire. Defapt, sentimentele mele pentru tine se sting, treptat, cu trecerea timpului, dar vreau să îți spun, locul pe care îl ocupi în inima mea nu o să îl poată lua nimeni.
Ce altceva aveam de făcut în afara faptului să accept ideea? Asta am şi făcut. Am acceptat ideea, mi-am lipit un plasture pe suflet doar de ochii lumii şi am continuat să lupt, dar de data asta nu lupt pentru tine, ci pentru mine. Lupt pentru persoana care sunt şi îmi doresc să fiu, lupt pentru existență, pentru că asta face toata lumea, nu? Eu am ales la rândul meu calea asta.
Problema e că am momente de disperare în care aş vrea să fii aici şi să mă sprijini, să-mi spui că totul va fi bine. Aş vrea ca umarul tau să fie locul meu de odihnă atunci când ajung în situații limită. Când am un conflict interior mi-aş dori să îl exteriorizez, să ți-l destăinui ție, iar tu să mă asculți şi să te prefaci că te interesează.
Sunt aşa de obosită… Toată drama asta m-a adus într-un punct în care, efectiv, simt că nu mai pot. Pur şi simplu nu mai pot. Nu pot să fiu de acord cu decizia pe care a luat-o destinul în legatură cu noi. Simt din toată inima mea că nouă nu ne era scris să o sfârşim în felul ăsta. Noi trebuia să ne urmăm planurile, trebuia să fim ceva ce nu au mai fost alții înaintea noastră. Visam la ceva special, dar se pare că nu am simțit acelaşi lucru. Se pare că nu ți-a surâs ideea de a ieşi din tipare.
Eu am fost undeva, sus, pe un norişor pufos, crezând că totul mi se cuvine mie. Da, am fost egoistă, recunosc, dar am fost cu un scop. Scopul meu era iubirea pe care o simțeam față de tine şi față de tot ce însemnai tu. Îmi place să închid ochii şi să îmi amintesc când eram amândoi, unul lângă celălalt şi împărtăşeam momente. Îmi place să cred că tu ai fost cel mai frumos lucru din viața mea şi că momentele cu tine sunt de neprețuit, nimeni nu o să le mai aducă înapoi. Mi-e ciudă. Mi-e ciudă că nu o să pot fii lângă tine de-a lungul anilor, când creşti, când te dezvolți ca persoană. Mi-aş fi dorit ca eu să fiu sprijinul tău, să fiu refugiul tău de toate zilele.
Şi ştii ce e plăcut la amintiri? E plăcut să îți aminteşti şi să retrăieşti acele momente care te-au făcut fericită odată. Obişnuiesc să mă hrănesc cu ele atunci când îți simt lipsa. Ele mă ajută. Ele mă păstrează vie şi cu zâmbetul pe buze.
De multe ori îmi spun că nu mai simt nimic şi că totul e la locul lui în viața mea, dar apoi un val de emoții mă loveşte drept în față şi îmi dovedeşte exact contrariul. Adevărul e că încă nu te-am uitat, e inevitabil să o fac. Ştii procedeul care se desfăşoară atunci când te duci la xerox şi îl rogi pe nenea ăla să îți tragă şi ție nişte foi la imprimantă? Asta s-a întamplat şi cu tine. Ai rămas imprimat în inima mea. Oare te va poate scoate cineva de acolo… vreodată?
Îmi e foarte dor de noi, recunosc. Îmi e dor de tot ce însemnam noi. Îmi e dor să te strâng în brațe şi să îți simt bătăile inimii, îmi e dor să te țin de mână şi să mă gândesc că nu va trebui să-ți dau drumul, îmi e dor să te privesc şi să îți mângâi chipul neîncetat. Iubeam sentimentul care mă învăluia atunci când te mângâiam.
Sunt multe lucruri de care îmi e dor şi pe care nu le-am dat uitării. Ştiu că ai spune că sunt naivă şi proastă pentru că încă mă gândesc la trecut, dar nu e aşa. Nu sunt naivă, şi nici pe departe proastă. Motivul pentru care încă te port în suflet este că te iubesc prea mult. Te iubesc cu o iubire pe care nu ai meritat-o şi nici nu o meriti. Te iubesc cum poate nu ai iubit tu pe cineva vreodată. Te iubesc dar îmi e frică. Îmi e frică când mă gândesc că poate după atâta timp, o să mă respingi. Din nou. Ştii vorba „Speranța moare ultima”, aşa e şi la mine. Încă sper. Încă sper că într-o zi vei realiza ce contează cu adevărat şi că vei înțelege sensul vieții. Sensul vieții nu este să îți înşeli sau să îț minți aproapele. Sensul vieții, pentru mine înseamnă să pui bazele unei relații frumoase, să o clădeşti treptat, apoi să o uzi ca mai apoi să înflorească, şi nu numai. Sensul vieții reprezintă ambiții personale, realizări dar şi drumuri către succes.
Deşi mi-aş dori cu toată ființa ca flacara dintre noi să se reaprindă, sunt conştientă că asta nu se va mai întampla. A fost ceva, a fost odată, dar nu va mai fi din nou. Chiar tu mi-ai spus acum ceva timp că nu mă mai suporți, că nu îți mai face plăcere să mă vezi. M-au durut enorm cuvintele astea, dar am încercat să trec prin ele, am încercat să lupt pentru noi, dar tu ai trişat. Tu m-ai învins, trişând.
Ştiu că a trecut ceva timp de când drumurile noastre s-au separat, dar vreau să ştii că nu te-am uitat. Eu încă te iubesc din adâncul inimii.

Tot ce nu ți-am spus

Viața mea se învârte în jurul unor fenomene și întâmplări abstracte. Mai rău de atât nu poate să sune. Tu, iubitul meu, tu nu mă credeai când îți spuneam, dar pe zi ce trecea simțeam că mă sufoc de disperare, de singurătate, de dor. Ți-am mărturisit iubirea pentru a mia oară, dar ai aruncat la gunoi confesiunea mea și m-ai umilit. Nu credeam că vreodată aveai să spui despre mine lucruri atât de urâte precum ai spus tuturor. Nu credeam că defapt aia era impresia ta despre mine, dar cu timpul am analizat vorbele tale și mi-am dat seama că aveai dreptate. Poate că nu sunt vreo păpușă cu acid hialuronic în buze și cu silicoane -preferințele tale-, dar am un suflet, și sunt de părere că nu ambalajul este esența omului. Frumusețea e trecătoare la fel ca toate lucrurile pe care le facem. Ne naștem, iubim, suntem iubiți, trădăm, iertăm, tolerăm, pentru că asta este ființa pură omenească. Și când mă gândesc că aveam atâtea cuvinte să îți spun, dar nu am avut ocazia. Sunt sigură că nu ai fi ascultat sau ai fi râs. Tot ce nu ți-am spus am păstrat în mine, am păstrat secretul sentimentelor mele în adâncul sufletului. Nu ți-am spus că mă doare inima îngrozitor atunci când tu nu ești, nu ți-am spus că deseori îmi vine să plâng dar mă abțin, nu ți-am spus că mă simt așa goală pe dinăuntru și incompletă, nu ți-am spus că tânjesc atât de mult să-ți văd chipul, nu ți-am spus că nopțile pentru mine sunt cele mai grele și că adorm doar spre dimineață din cauza ta care alergi ca un nebun prin mintea mea… Nu ți-am spus… Dacă ți-aș fi spus ai fi râs, m-ai fi numit manipulatoare. Nu sunt manipulatoare, sunt doar un om plin de frustrări și sentimente amestecate. Un om pe care tu l-ai întors pe toate părțile.

Cu ceva timp în urmă, când te-am luat din nou, după mult timp în brațe, am simțit că mă reîntregesc. Am simțit că trăiesc din nou. Ai reaprins în mine sentimente și iubire, făcându-mă să cred că încă mai era speranță pentru noi. Adevărul e că noi murisem demult. Murisem odată cu neapasarea și indiferența ta.

Vreau să-ți mai spun un lucru: Să-ți fie frică de ziua în care nu te voi mai iubi.