Confesiuni, La pas prin viață

Speranța moare ultima

Aş vrea să pot spune că te-am uitat. Mi-aş dori enorm să pot mărturisi că nu mai simt iubire. Defapt, sentimentele mele pentru tine se sting, treptat, cu trecerea timpului, dar vreau să îți spun, locul pe care îl ocupi în inima mea nu o să îl poată lua nimeni.
Ce altceva aveam de făcut în afara faptului să accept ideea? Asta am şi făcut. Am acceptat ideea, mi-am lipit un plasture pe suflet doar de ochii lumii şi am continuat să lupt, dar de data asta nu lupt pentru tine, ci pentru mine. Lupt pentru persoana care sunt şi îmi doresc să fiu, lupt pentru existență, pentru că asta face toata lumea, nu? Eu am ales la rândul meu calea asta.
Problema e că am momente de disperare în care aş vrea să fii aici şi să mă sprijini, să-mi spui că totul va fi bine. Aş vrea ca umarul tau să fie locul meu de odihnă atunci când ajung în situații limită. Când am un conflict interior mi-aş dori să îl exteriorizez, să ți-l destăinui ție, iar tu să mă asculți şi să te prefaci că te interesează.
Sunt aşa de obosită… Toată drama asta m-a adus într-un punct în care, efectiv, simt că nu mai pot. Pur şi simplu nu mai pot. Nu pot să fiu de acord cu decizia pe care a luat-o destinul în legatură cu noi. Simt din toată inima mea că nouă nu ne era scris să o sfârşim în felul ăsta. Noi trebuia să ne urmăm planurile, trebuia să fim ceva ce nu au mai fost alții înaintea noastră. Visam la ceva special, dar se pare că nu am simțit acelaşi lucru. Se pare că nu ți-a surâs ideea de a ieşi din tipare.
Eu am fost undeva, sus, pe un norişor pufos, crezând că totul mi se cuvine mie. Da, am fost egoistă, recunosc, dar am fost cu un scop. Scopul meu era iubirea pe care o simțeam față de tine şi față de tot ce însemnai tu. Îmi place să închid ochii şi să îmi amintesc când eram amândoi, unul lângă celălalt şi împărtăşeam momente. Îmi place să cred că tu ai fost cel mai frumos lucru din viața mea şi că momentele cu tine sunt de neprețuit, nimeni nu o să le mai aducă înapoi. Mi-e ciudă. Mi-e ciudă că nu o să pot fii lângă tine de-a lungul anilor, când creşti, când te dezvolți ca persoană. Mi-aş fi dorit ca eu să fiu sprijinul tău, să fiu refugiul tău de toate zilele.
Şi ştii ce e plăcut la amintiri? E plăcut să îți aminteşti şi să retrăieşti acele momente care te-au făcut fericită odată. Obişnuiesc să mă hrănesc cu ele atunci când îți simt lipsa. Ele mă ajută. Ele mă păstrează vie şi cu zâmbetul pe buze.
De multe ori îmi spun că nu mai simt nimic şi că totul e la locul lui în viața mea, dar apoi un val de emoții mă loveşte drept în față şi îmi dovedeşte exact contrariul. Adevărul e că încă nu te-am uitat, e inevitabil să o fac. Ştii procedeul care se desfăşoară atunci când te duci la xerox şi îl rogi pe nenea ăla să îți tragă şi ție nişte foi la imprimantă? Asta s-a întamplat şi cu tine. Ai rămas imprimat în inima mea. Oare te va poate scoate cineva de acolo… vreodată?
Îmi e foarte dor de noi, recunosc. Îmi e dor de tot ce însemnam noi. Îmi e dor să te strâng în brațe şi să îți simt bătăile inimii, îmi e dor să te țin de mână şi să mă gândesc că nu va trebui să-ți dau drumul, îmi e dor să te privesc şi să îți mângâi chipul neîncetat. Iubeam sentimentul care mă învăluia atunci când te mângâiam.
Sunt multe lucruri de care îmi e dor şi pe care nu le-am dat uitării. Ştiu că ai spune că sunt naivă şi proastă pentru că încă mă gândesc la trecut, dar nu e aşa. Nu sunt naivă, şi nici pe departe proastă. Motivul pentru care încă te port în suflet este că te iubesc prea mult. Te iubesc cu o iubire pe care nu ai meritat-o şi nici nu o meriti. Te iubesc cum poate nu ai iubit tu pe cineva vreodată. Te iubesc dar îmi e frică. Îmi e frică când mă gândesc că poate după atâta timp, o să mă respingi. Din nou. Ştii vorba „Speranța moare ultima”, aşa e şi la mine. Încă sper. Încă sper că într-o zi vei realiza ce contează cu adevărat şi că vei înțelege sensul vieții. Sensul vieții nu este să îți înşeli sau să îț minți aproapele. Sensul vieții, pentru mine înseamnă să pui bazele unei relații frumoase, să o clădeşti treptat, apoi să o uzi ca mai apoi să înflorească, şi nu numai. Sensul vieții reprezintă ambiții personale, realizări dar şi drumuri către succes.
Deşi mi-aş dori cu toată ființa ca flacara dintre noi să se reaprindă, sunt conştientă că asta nu se va mai întampla. A fost ceva, a fost odată, dar nu va mai fi din nou. Chiar tu mi-ai spus acum ceva timp că nu mă mai suporți, că nu îți mai face plăcere să mă vezi. M-au durut enorm cuvintele astea, dar am încercat să trec prin ele, am încercat să lupt pentru noi, dar tu ai trişat. Tu m-ai învins, trişând.
Ştiu că a trecut ceva timp de când drumurile noastre s-au separat, dar vreau să ştii că nu te-am uitat. Eu încă te iubesc din adâncul inimii.

Reclame
Confesiuni, La pas prin viață

Mi-am promis că voi fi lângă tine atunci când îți va fi greu

Simți şi tu? Simți cum murim cu fiecare secundă care trece? Simți cum relația noastră se rupe în bucățele, în piesele unui puzzle murdar?
Eu simt. Simt toate astea, şi totuşi am tăria să sper că într-o bună zi ne vom reîntregi.
Nu vreau să cred că ne-am pierdut unul pe altul după atâta timp petrecut împreună. Refuz să cred asta. Sunt o luptătoare, iar luptătorii nu se dau bătuți aşa uşor. Adică, ai aruncat cu noroi în mine, iar în ciuda acestui fapt eu am rămas. Acum, când tu eşti delăsător şi te prefaci, de ce nu aş rămâne în continuare. Tu nu ştii, dar eu mi-am făcut singură o promisiune acum ceva timp. Mi-am promis că voi fi lângă tine atunci când îți e greu, atunci când nici tu nu mai ştii ce simți, şi atunci când ai scăpări. Toate astea sunt omeneşti, bineînțeles, dacă se întâmplă într-un număr foarte mic.
Şi vreau să apreciezi. Când vom ajunge la acel punct în viață în care tu îți revii şi te maturizezi, vreau să apreciezi măcar o parte din sacrificiile pe care le-am făcut pentru tine. Nu sunt ipocrită să îți cer să mă ridici în slăvi, dar măcar să fii recunoscător față de fata care te-a pus totdeauna pe primul loc.
La rândul meu, voi fi şi eu recunoscătoare pentru faptul că ai apărut în viața mea, şi nu numai.

Confesiuni, La pas prin viață

Ardeam de furie, ardeam de amărăciune, ardeam de neputință

După nenumărate stări de confuzie şi de anxietate în care am fost aruncată, am realizat că nu la mine e problema, ci la tine. Au fost momente în care am crezut că tu chiar ai nişte probleme acolo sus, la căpşor, apoi aceste momente s-au tranformat în noua mea părere despre persoana ta.
Te-ai împăcat cu mine, sperând că de data asta va fi bine, dar nu ai încercat. Nu ai făcut nici măcar un efort ca relația asta să mearga. Nu te-ai sinchisit nici măcar să te asiguri dacă sunt bine. Te-ai mulțumit doar cu o față de-a mea zâmbitoare, şi cu vorbe calde, în rest, nu te-a interesat cum mă simțeam pe interior. Pe interior ardeam. Ardeam de furie, ardeam de amărăciune, ardeam de neputință. Deşi eram cu tine, eu simțeam toate astea.

Măcar dacă ai fi fost o persoană cu  care puteam discuta… Ar fi fost nemaipomenit. Am fi comunicat amândoi şi am fi eliminat lucrurile ce ne faceau rău amândorura. Dar nu ai fost. Dacă îți reproşam ceva, imediat te aprindeai şi transformai discuția într-o ceartă. De multe ori îmi era frică să îți reproşez anumite lucruri care mă deranjau, din cauza faptului că nu voiam să mă cert cu tine. Am tolerat multe din partea ta, chiar prea multe, în timp ce tu erai iritat chiar şi dacă ieşeam până la magazin(să fim serioşi!).
Cine merită toate astea? Nu merită nimeni să se simtă în felul ăsta, în felul în care m-am simțit eu! E ca şi cum ai renunța la tine, întreg universul învârtindu-se în jurul persoanei de alături. Simți că vrei să spui ceva, dar de teamă să nu-l pierzi, taci şi strângi înăuntrul tău tot ce nu ai putut să-i spui lui.

Confesiuni

Pentru cel care ieri mă ținea de mână

Pentru cel care ieri mă ținea de mână,

Vreau să încep prin a spune că îmi pare rău. Îmi pare rău că au rămas atâtea cuvinte nespuse între noi, atâtea regrete în urma a tot ce am trait. Chiar dacă ştiu că nu vei citi aceste rânduri, eu tot îți scriu. Nu pot să te învinuiesc pentru ce mi s-a întâmplat negativ în viață pentru că eu… Eu sunt cea care a luat deciziile.

Crede-mă că dacă aş fi ştiut că vom ajunge în punctul ăsta, nu m-aş fi implicat atât, nu ți-aș fi dat sufletul meu pe tavă, pentru că acum, culmea, tava s-a întors la mine, însă goală. Oare ți-a păsat vreodată de mine cu adevărat? Întrebarea asta mi se plimbă prin minte de ceva timp. Mă întreb dacă chiar te-a interesat vreodată de mine sau dacă nu cumva întrebarea „ai mâncat?” era doar o întrebare pe care mi-ai pus-o doar ca să fie pusă. Sunt curioasă, pentru că mie la randul meu, mi-a păsat de tine. Erai o parte din mine şi simțeam asta în fiecare celulă din corpul meu. Când nu te simțeai bine, îmi transmiteai şi mie o stare de nervozitate şi tristețe, cand mâncai eram cea mai fericită, şi crede-mă, nu știu de ce, dar aşa mă simțeam, iar când erai fericit, zâmbeam şi eu odată cu tine, deşi în unele zile chiar eram cu moralul la pământ.

Să ştii că mereu când mă gândesc la tine – iar asta se întamplă destul de des -, îmi zboară prin minte momentele în care eram fericiți. Mai ții minte când mă ridicai pe sus, în brațele tale? Sau când ne fugăream amândoi prin iarbă şi trăgeam unul de altul în spirit de glumă? Dar când mă priveai profund, mă mângâiai, mă priveai în ochi şi îmi spuneai că mă iubeşti mult? Unde au dispărut brusc toate obiceiurile noastre? Eu cred că timpul ți-a fost un bun complice. El te-a schimbat, el te-a făcut persoana care eşti azi. Te-a făcut un om indiferent, rece, un om impertinent şi perfid. Omul ăsta nu coincide nici pe departe cu omul de care m-am îndrăgostit. Cine eşti tu şi de ce încă te mai iubesc? De ce nu pot să mă desprind de tine? Ce mi-ai făcut de mă simt aşa de slabă?

În ciuda a tot ce mi-ai făcut, eu simt că tu eşti cel lângă care vreau să-mi petrec viața. Simt că nu vreau să fiu cu altcineva pentru că tu eşti tot ce am nevoie. Deşi mă simt doborâtă la pământ, eu tot am nevoie de tine. Fără tine nu pot să îmi imaginez viața. Mă lupt cu fiecare zi care trece, să mă mențin întreagă, însa câteva bucăți din mine lipsesc. Le-ai luat cu tine când ai plecat.

Nu vreau o viață fără tine pentru că tu erai curcubeul din lumea mea. Şi îți spun toate astea cu mâna pe inimă, eu te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta. Tu poți să îmi faci şi cel mai mare rău de pe pământ căci eu te voi iubi până ce iubirea mea pentru tine se va consuma.

Mă simt grea, îmi simt sufletul greu de atâta suferință. Tu mi-ai provocat asta, „iubirea mea”, tu ai făcut să mă doară aşa tare. Tu m-ai distrus. Ştiai că cea mai mare teamă a mea era că tu nu o să mă mai iubeşti într-o zi. Deşi ai ştiut, nu te-ai îndurat să lupți pentru noi. Cu mult timp în urmă trebuia să pun punct, astfel nu se mai ajungea aici. Dar mi-a fost milă. Mi-a fost milă de tine când am văzut cât de rău îți părea că mi-ai greşit. Am simțit durere în lacrimile tale, şi aşa, te-am iertat fără să mă mai gandesc. Ne-am mai dat o şansă nouă, şi asta cu mult timp în urmă. Cu timpul, ți-ai bătut joc de şansa asta. Mi-ai greşit. Oh doamne, mi-ai greşit de atâtea ori. M-a durut tare. Am înghițit. Am încercat să trec peste tot ce mi-ai făcut şi într-un final… Paharul s-a umplut. Îți aminteşti când am stat o lună despărțiți? Evident că îți aminteşti. În ultimul timp obişnuiam să ne despărțim şi să stăm câte o lună aşa. La una din despărțiri mi-ai greşit, deşi ştiai că o să ne împăcăm şi că nu e definitiv. Ai ținut în palme alt chip, ai gustat savoarea buzelor altei fete. Culmea, am aflat abia după o lună de la întâmplare. Defapt, ai avut mai multe antecedente cu EA. La fiecare  despărțire te-ai folosit de ea, crezând că nu o sa aflu. Şi crede-mă, când am aflat era să leşin, dar m-am proptit în uşă, căci dacă nu era uşa, sigur mă prăpădeam la pământ. Am simțit cum mă sufoc, cum privirea mi se încețoşează şi cum inima stă să-mi iasă din piept. Am izbucnit în plâns şi aveam impresia că mă înec în propriile lacrimi. Îmi venea să îmi smulg inima din piept, căci mă durea enorm. Încă mă doare. Mă doare inima că nu mai eşti lângă mine. Mă doare inima că m-ai tradat şi că am crezut în vorbele tale. Dacă ştiam că tot ce spui nu semnifică nimic, crezi că te mai iubeam? Ți-ai jucat bine rolul. Ai obținut ceea ce voiai. M-ai distrus, m-ai făcut un om slab şi neputincios. Simt că fără tine sunt nulă. Nu voiam să te transformi într-un drog puternic, pentru că acum, sunt dependentă de tine.

Mă străduiesc să nu înnebunesc în adevăratul sens al cuvântului, pentru că fiecare zi care trece fără tine, simt că mă izbeşte puternic peste față. Pentru tot ce am trăit cu tine, îți mulțumesc. Eu chiar îți mulțumesc că m-ai învățat atâtea lucruri. Tu ai fost prima mea iubire, tu m-ai învățat să iubesc. Deşi îți mulțumesc pentru momentele în care m-ai făcut fericită, eu nu o să te iert pentru că m-ai rănit enorm şi nu m-ai înțeles când aveam cea mai mare nevoie de tine. Eu plângeam iar tu te uitai, uneori râdeai, alteori mă luai în brațe. De ce nu ai fost bărbat şi nu mi-ai spus că nu mă mai iubeşti?

Tu ai fost raza mea de soare care a pătruns în viața mea în cele mai întunecate zile. Mi-ai luminat calea, mi-ai arătat noi orizonturi iar pentru asta îți sunt recunoscătoare. Nu credeam că voi întalni vreodată un om ca tine. În tine am văzut binele, am văzut o persoană căreia îi păsa într-adevăr de mine. Ai avut grijă de mine cum ai ştiut tu mai bine, mi-ai fost alături la bine dar şi la greu, m-ai suportat aşa cum am fost eu, mai complicată. Pentru mine a contat mult că mi-ai fost alături şi că m-ai ținut de mână atunci când era să cad. Dar acum? Acum unde eşti să mă ţii de mână? Când merg pe stradă mă simt aşa goală, aşa singură… Nu mai eşti tu în dreapta mea să mă ții strâns de mână şi să umpli golul.

Oricine mă întreabă de tine, eu le vorbesc frumos pentru că ai fost un om care a avut un mare impact în viața mea. Le spun că aşa a fost să fie şi că din vina mea s-a ajuns aici. Am încercat să te țin lângă mine prin toate modalitățile posibile, dar nu am făcut decât să te scap printre degete. Cum ai avut ocazia, te-ai dus la alta. Frumos, ce pot să zic. Mi-ai promis că nu o să te schimbi, şi asta acum doar câteva luni. Cât de mult se poate schimba o persoană în câteva luni?! Mă întreb ce te-a determinat aşa tare să te schimbi. Îți aminteşti când îmi spuneai că îți e teamă că eu mă voi schimba? Ei bine, eu nu m-am schimbat. Tu ai facut-o. Tu nu mai eşti omul de care m-am îndrăgostit în urmă cu doi ani. Tu eşti un străin. Pentru mine eşti un străin.

Am pus trecutul în ramă, îl mai admir din când în cãnd, pentru că doar cu el am rămas. Ştiu că anii trec si că, gata, doar asta a fost între noi. Mi-aş fi dorit să nu fie aşa. Mi-aş fi dorit să fiu nemuritoare. Aşa aş fi putut să te întâlnesc de mai multe ori în aceeaşi viață. Pentru mine ai fost tot. Acum aştept doar să mă desprind de trecut, uşor-uşor, cu timpul. Sper să pot să îți spun cât mai repede şi din toată inima mea, adio, iubirea mea!

Confesiuni, La pas prin viață

Pentru ce trăim, dacă nu pentru iubire?

Aici suntem noi, spunând „te iubesc” atât de des, dar iubindu-ne din ce în ce mai puțin. Suntem în societatea în care cuvintele nu mai valoareaza atât de mult cum valorau altădată. Mi-aș fi dorit să cred cuvintele tale dulci, dar nu am putut. Într-adevăr, ele m-au apropiat de tine, însă nu m-au făcut să le și cred. Mi-am dat seama. Erau niște cuvinte aruncate în aer, spuse doar ca să mă ademenești, cuvinte cu care voiai să mă manipulezi după voia ta.

Pe mine, societatea în care trăim nu a reușit să mă modeleze atât de mult, întrucât am rămas același suflet sentimentalist, care tânjește după liniște și iubire. Am tânjit atât de mult după tine, după iubirea ta, încât am obosit să mai sper. Am lăsat povestea noastră în voia sorții și sunt de părere că iubirea adevărată nu moare niciodată, ci rămâne pururea o parte din tine, din mine, din noi, într-un colț adâncit al sufletului.
Sunt sigură că pe tine nu o să te uit cât voi trăi. O să-mi amintesc mereu de tine ca iubirea ce mi-a frânt inima în cel mai tragic mod, dar cu care am împărtăşit cele mai frumoase amintiri și sentimente. Acum dacă mă gândesc, nu mai pot reproduce în mintea, atingerea ta, cum se simte sărutul tău… Ce e drept, aș mai vrea să simt odată toate astea.

Ți-am zis de multe ori, și am fost sinceră că îmi e teamă să merg mai departe, deoarece asta înseamnă că va trebui să mă obișnuiesc cu faptul că noi doi vom deveni străini, și mai degrabă aș prefera să am inima frântă și să sufăr decât să mă înstrăinez de tine. Am petrecut atât de mult timp cu tine și te îndrăgesc atât de mult încă ai devenit parte din mine. Îmi e atât de greu să înfrunt toate astea… Uneori mi-aș fi dorit ca totul să fii fost un coșmar, și să mă trezesc în brațele tale.
Așadar, pentru ce trăim, dacă nu pentru iubire? E de prisos să credem că putem trăi și singuri. Singurătatea nu e așa frumoasă. Deseori, avem nevoie de cineva cu care să comunicăm, de cineva cu care să împărtășim obiceiuri și lucruri, dar mai ales, avem nevoie de un sprijin emoțional. Singuri, nu putem să fim cu adevărat fericiți. Simțit că lipsește ceva, adesea, o persoană. E ceva firesc și natural. Suntem ființe dependente de alte ființe, și nu trebuie să fim jenați să recunoaștem acest lucru.

Dacă tot ce am trăit cu tine acum s-a dus pe apa sâmbetei, ce rost mai are să încep o nouă poveste cu altcineva? E evident că se va întâmpla același lucru și cu cealaltă poveste. Se va încheia, iar momentele frumoase vor deveni doar niște amintiri. Așa cum s-a întâmplat și cu tine. În iubire trebuie să lupți chiar dacă ești rănit, să tolerezi și să ierți. Asta am făcut totdeauna, dar cum toată lumea are momente de vulnerabilitate și tensiune, am avut și eu. Poate că nu m-am comportat adecvat cu tine în momentele de tensiune, și ăsta este singurul lucru pe care îl regret. Meritai ca cineva să te strângă în brațe după o ceartă neînsemnată, pentru că știu foarte bine cum te simțeai. Dar orgoliul nu m-a lăsat. Am vrut ca eu să fiu cea luată în brațe și cocoloșită.
Recunosc, îmi e foarte greu să mă detașez de tine, dar încerc. Încerc cu fiecare zi care trece.

Confesiuni

Sunt exact pe aceeași bancă

Sunt aici, exact pe aceeași bancă, numai că la doi ani distanță. La doi ani de când noi doi am stat aici. Eu în brațele tale… Era două noaptea. E ca și cum s-a întâmplat ieri. Încă am impregnată în suflet, amintirea acelei seri. Ai venit la două dimineața doar cu scuza că ți-e dor de mine. M-am bucurat enorm că ai venit, știai? Țin minte până și complimentul pe care mi l-ai făcut în legătură cu rochița de pijama pe care o purtam. Păcat că era a prietenei mele, doar dormisem la ea.

Țin minte când ai venit, aveai un zâmbet larg pe chip. M-ai îmbrățișat, m-ai sărutat cu atâta dorință. M-ai ținut în brațele tale… Exact pe banca asta unde stau acum singură. Privesc în dreapta mea și încă îmi amintesc cum ne feream de fiecare mașină care trecea pe stradă ca nu cumva să ne surprindă sărutându-ne. Era frumos, nu? Ție nu ți-e dor? Nu ți-e dor să mă vezi fericită? Să fi fericit? Întrebări fără sens. Acum totul e dus.

Sunt aici, singură, fără tine, amintindu-mi acea seară în timp ce câteva lacrimi rătăcite se scurg pe obrajii mei. Exact pe banca asta, acum doi ani eram amândoi mai fericiți ca niciodată.

Și mi-e greu. Mi-e greu să nu te mai am atunci când mă simt doborâtă de oamenii din jurul meu. Mi-e greu să știu că tu nu mai ești acolo să mă ridici. Tu pur și simplu ai dispărut și știu… Că nu o să te mai întorci. M-ai lăsat așa, fără vlagă, la pământ, însă mie nu mi-e bine. Simt că nu mai am putere, tot ce e în jurul meu se dărâmă iar tu nu ești aici să mă sprijini așa cum o făceai odată. Am rămas singură într-o mulțime de oameni falși. Dar tu? Oare ai fost și tu fals? Oare ai dansat cu mine tango în timp ce cu alta valsai? Mă simt neputincioasă. Nu pot face nimic. Când ai plecat, mi-ai spus să nu te mai caut. Nu am înțeles de bună voie, așa că te-am căutat, am tot insistat. De fiecare dată când ți-am scris și te-am căutat, m-ai respins, ai spus că nu mă mai vrei. Și culmea, nu ai fost capabil să-mi spui uitându-te în ochii mei că nu mă mai iubești. A fost dureros să aflu de la străini că nu o mai faci. Poate dacă îmi recunoșteai, te lăsam în pace și nu se mai ajungea aici, pentru că iubire cu forța nu se poate. Poate nu sufeream atât dacă știam mai din timp. Numai eu știu cât de greu e să te concentrezi asupra anumitor lucruri de zi cu zi când în suflet ți se dă un al treilea război mondial.

Și am momente când aș vrea să-ți spun cât de mult te iubesc, cât de mult vreau să te simt lângă mine dar tu… Tu mi-ai luat și posibilitatea asta. Mi-ai luat posibilitatea de a te săruta, de a te mângâia, de a-ți fi aproape. Și de ce ai făcut asta?! Pentru că am fost prea sufocantă…? Pentru că fiind implicat într-o relație, aveai responsabilități? Ei bine, dragul meu, acum nu mai e nimeni care să te sufoce sau care să te întrebe dacă ai mâncat. Ești liber să iubești pe altcineva, să ții între palme alte chipuri și să mă uiți. Da, ești liber să mă uiți. Tu ai vrut asta. Ai vrut ca tot ce am clădit să nu mai existe. Pentru că ce? Pentru că începuturile sunt mereu frumoase, nu? Vrei un alt început cu altcineva. Sau mai bine spus, „alte inceputuri”, deoarece când te vei plictisi și de următoarea, o vei pasa la altul sau o vei lăsa așa cum ai făcut cu mine.

Și te-am iubit. Mai are rost să spun că te-am iubit mai mult decât pe mine? Nu te-ar încălzi nici măcar cuvintele astea.
Ultima oară când am vorbit, mi-ai aruncat în față cuvinte grele. Crezi că asta meritam? După tot ce am făcut pentru tine, asta meritam? Totuși, nu vreau să uit ce am trăit cu tine, și asta pentru că lângă tine am avut ocazia să simt senzații noi, senzații pe care nu le-am mai simțit vreodată. M-ai făcut să zbor, să cred că pot atinge stelele, apoi tot tu mi-ai frânt aripile. Și știi? Uneori chiar credeam că o să ne țină. Deja ne proiectam în viitor, noi doi formând o familie, înțelegându-ne de minune. Ce cliseic, așa-i? Numai copiii pot visa asemenea lucruri, iar eu chiar asta sunt, un copil. Un copil pe care tu l-ai învățat ce înseamnă iubirea, pe care tot tu l-ai învățat cum se simte atunci când ești trădat, și cel mai important, mi-ai arătat cum era viața mea înainte de tine. Viața mea era frumoasă, dar după ce te-am întâlnit pe tine, a devenit și mai frumoasă. M-ai făcut să simt mii și mii de lucruri, de senzații.

Chiar dacă nu o să vezi asta, eu îți mai spun că oricât m-ai înjosi și m-ai vorbit de rău în fața altor oameni, eu tot te voi respecta și îți voi lua apărarea atunci când cineva tinde să te jignească. Și știi de ce fac asta? Pentru că te respect. Te respect pentru tot ce ai făcut pentru mine în timpul relației și pentru că de multe ori, când nimeni nu mai era lângă mine, tu ai fost acolo. Ai fost umărul pe care mi-am odihnit capul ani de zile.  Dacă ai știi ce goală mă simt acum… Când ai plecat, ai luat totul cu tine. Mi-ai luat sufletul fără ca măcar să-mi ceri permisiunea, mi-ai luat dorința de a iubi. Nu vreau să iubesc pe altcineva. Dacă nu mai îmi dai șansa să te iubesc, eu tot te voi iubi. Te voi iubi chiar dacă vei fi de mână cu alta pe stradă. Te voi iubi în secret, pentru că asta sunt eu, când mă îndrăgostesc cu greu mă mai vindec. În plus, nu vreau să nu te mai iubesc. Mă doare al naibii de tare gândul ăsta.

Am renunțat să te mai și caut. Eram precum un cățel care alerga după stăpân. Situația era destul de penibilă deși m-am complăcut în ea mult timp. Am acceptat să fiu eu cea care aleargă după tine de teamă să nu te pierd. Și acum, te-am pierdut. Nu mai ești. Sunt doar eu, singură în întuneric.
Când mă gândesc că poate nu o să mai am ocazia să te ating vreodată… Înnebunesc. Viața asta e așa scurtă și îți pune în cale persoane de care te îndrăgostești nebunește, apoi ți le ia și nu ți le mai dă înapoi. Niciodată nu vei mai avea ocazia să întâlnești acea persoană, pentru că totul, se întâmplă o singură dată în viață.

Te văd, te simt, te aud… Îți simt mâna caldă pe trupul meu firav, plimbându-se de sus în jos. Eu mă râzgâi, îți zâmbesc și mă las purtată de val. Te văd cum mă privești cu coada ochiului ca nu cumva să ratezi vreun detaliu al feței mele din profil, și îți spun, am o mie de defecte, dar tu mă privești cu atâta iubire și frumusețe în privire… Îți plasezi mâna dreaptă pe obrazul meu și îl mângâi, continui să mă privești adânc în ochi, spunându-mi că mă iubești. Mult. Da, mi-ai zis că mă iubești mult.
Simt cum mă sfărâm în bucăți când mă cuprinzi în brațe, mă învăluie un sentiment de siguranță și protecție. Îți simt respirația pe fața mea, dar nu mă retrag într-o poziție mai comfortabila pentru că asta e cea mai comodă poziție pentru mine: tu, frunte în frunte cu mine, îmbrățișați, tu dormind, eu privindu-te.
Păcat. Păcat că astea sunt doar niște amintiri ce se zbat vii în sufletul meu. Tu nu o să vii. Tu m-ai lăsat singură în negura uitării, într-un trecut îndepărtat.