Confesiuni, La pas prin viață, Uncategorized

Când vei realiza că ai pierdut-o

Când vei realiza că ai pierdut-o, o să te lovești cu capul de toți pereții și o vrei striga pe nume, dar ea nu îți va mai răspunde de data asta. Vei aduna înăuntrul tău frustrări și gânduri negre despre cum ea ar putea fi chiar în acel moment în brațele altui bărbat. O vei căuta pe rețele de socializare, te vei uita la pozele ei și te vei gândi că odată a fost a ta, dar acum nu mai e. Acum e liberă să se îndrăgostească, să simtă senzații noi, așa cum a făcut și cu tine, dar de această dată poate nu va mai fi doar o iluzie.
Când tu vei încerca să o înlocuiești și să-ți găsești fericirea în brațele altor femei, ea deja își va găsi iubirea și nu se va mai gândi la tine așa des. Când tu vei pierde nopțile gândindu-te la „ce ar fi fost dacă“, ea deja se va gândi la iubitul ei și va fi cea mai fericită. Când tu o să încerci să o cauți, ea îți va ignora mesajul. Pentru că dragul meu, iubirea nu are timp să te aștepte pe tine. Odată ce ai dat cu piciorul, crezi că va mai fi totul ca înainte? Te înșeli. Totul o să fie diferit, cam ca atunci când nu vă cunoșteați, însă mult mai intens.
Șocul suprem îl vei avea atunci când vei vedea poze cu ea și alt bărbat. Te vei gândi că în locul acelui bărbat ai fi putut fi tu -așa cum erai înainte-, însă niciodată trădarea nu va fi răsplătită cu iubire. Nu-ți va veni să crezi când vei vedea acele poze, dar cu timpul te vei obișnui cu ideea că ea nu îți mai aparține. A fost a ta, ai iubit-o, ai pierdut-o. E simplu. Ea te-a iubit, te-a respectat și te-a jelit. Tu nu ai vrut să vezi toate astea, iar acum suporți consecințele unei iubiri pierdute. Crede-mă, te vei simți rău câteva zile, dar îți va trece. Ești băiat mare și te descurci.

Reclame
Confesiuni, La pas prin viață

Nu mai simt nimic

Când mă gândesc la tine nu mai simt mare lucru. De fapt, cred că nu mai simt nimic. Mă simt așa goală, așa rece… Odată cu trecerea sa, timpul m-a secat de sentimente, iar acum sunt doar o figură prezentă prin viață. Nu mai sunt un om în adevăratul sens al cuvântului. Odată eram veselă, plină de viață și o explozie de culoare. Acum sunt doar o persoană lipsită de vlagă. O persoană pe care tu ai modelat-o după cum ai vrut și pe care tot tu ai adus-o în stadiul ăsta. Nu mai simt bucuria vieții ca altădată, și tot ce mă fericește e să stau închisă în camera mea și să mă uit la filme cum o făceam altădată, însă cu tine. Acum tu lipsești, dar poate că e mai bine așa.
Când privesc pozele cu noi, nu mai plâng ca în alte zile. Aș mai fi vrut să simt iubire sau regret față de amintirile noastre, dar acum nu mai simt nimic, ci doar zâmbesc. Fotografiile rămân fotografii. Nici dacă aș avea puterea să dau viață fotografiilor noastre, nu aș face-o, deoarece tot ce am trăit cu tine am trăit la momentul potrivit. Nu mai vreau să simt niciodată durerea prin care m-ai făcut să trec. A fost oribil și chinuitor. Numai eu știu ce am simțit de fiecare dată când mi-ai frânt inima. Nici nu mai vreau să îmi amintesc acele momente. Nu acum. Poate peste ceva timp voi vrea, însă peste mult timp poate.
Să nu te îngrijorezi pentru mine -oricum știu că nu o vei face- căci sunt bine. Sunt mai bine decât credeam că o să fiu. M-am obișnuit cu absența ta, și tind să cred că îmi priește. Știai tu ce știai când m-ai lăsat. Știai că voi fi bine la un moment dat, și ai avut dreptate. Îți mulțumesc că mi-ai deschis ochii. Îți sunt recunoscătoare.

Confesiuni, La pas prin viață

Tot ce nu ți-am spus

Viața mea se învârte în jurul unor fenomene și întâmplări abstracte. Mai rău de atât nu poate să sune. Tu, iubitul meu, tu nu mă credeai când îți spuneam, dar pe zi ce trecea simțeam că mă sufoc de disperare, de singurătate, de dor. Ți-am mărturisit iubirea pentru a mia oară, dar ai aruncat la gunoi confesiunea mea și m-ai umilit. Nu credeam că vreodată aveai să spui despre mine lucruri atât de urâte precum ai spus tuturor. Nu credeam că defapt aia era impresia ta despre mine, dar cu timpul am analizat vorbele tale și mi-am dat seama că aveai dreptate. Poate că nu sunt vreo păpușă cu acid hialuronic în buze și cu silicoane -preferințele tale-, dar am un suflet, și sunt de părere că nu ambalajul este esența omului. Frumusețea e trecătoare la fel ca toate lucrurile pe care le facem. Ne naștem, iubim, suntem iubiți, trădăm, iertăm, tolerăm, pentru că asta este ființa pură omenească. Și când mă gândesc că aveam atâtea cuvinte să îți spun, dar nu am avut ocazia. Sunt sigură că nu ai fi ascultat sau ai fi râs. Tot ce nu ți-am spus am păstrat în mine, am păstrat secretul sentimentelor mele în adâncul sufletului. Nu ți-am spus că mă doare inima îngrozitor atunci când tu nu ești, nu ți-am spus că deseori îmi vine să plâng dar mă abțin, nu ți-am spus că mă simt așa goală pe dinăuntru și incompletă, nu ți-am spus că tânjesc atât de mult să-ți văd chipul, nu ți-am spus că nopțile pentru mine sunt cele mai grele și că adorm doar spre dimineață din cauza ta care alergi ca un nebun prin mintea mea… Nu ți-am spus… Dacă ți-aș fi spus ai fi râs, m-ai fi numit manipulatoare. Nu sunt manipulatoare, sunt doar un om plin de frustrări și sentimente amestecate. Un om pe care tu l-ai întors pe toate părțile.

Cu ceva timp în urmă, când te-am luat din nou, după mult timp în brațe, am simțit că mă reîntregesc. Am simțit că trăiesc din nou. Ai reaprins în mine sentimente și iubire, făcându-mă să cred că încă mai era speranță pentru noi. Adevărul e că noi murisem demult. Murisem odată cu neapasarea și indiferența ta.

Vreau să-ți mai spun un lucru: Să-ți fie frică de ziua în care nu te voi mai iubi.

Confesiuni, La pas prin viață

Roata se întoarce. E inevitabil

Cu fiecare zi care trece, simt că te iubesc mai puțin… Sper să nu fie doar o impresie. Mi-aş dori să fiu la fel de nepăsătoare ca şi tine, dar ştii? Încerc. Eu chiar încerc. Prefer să nu mă avânt în relații sau aventuri doar din dorința de a mă răzbuna, căci ți-am mai spus eu ție: Razbunarea e arma prostului.

Ştiu că peste câțiva ani, când te vei maturiza complet şi când o să îți aşezi prioritățile în viață, cap la cap, o să îți aduci aminte de mine. Poate o să îți fie dor de confortul pe care îl aveam amândoi. Poate o să tânjeşti după momentele în care te pupam pe frunte şi te mângâiam. Poate o să zâmbeşti când îți vei aminti ce fericiți am fost. Poate, şi iar poate… Eu o să fiu aici, pentru tine, exact aşa cum ți-am promis la început. Voi fi aici, însa de data asta pe post de „om cu care ai avut ceva odată”. Nici nu ştiu dacă există sintagma asta, dar prefer să mă numesc aşa decât „străină”. Voi fi aici pentru tine dacă vei avea nevoie de ceva, chiar dacă ştiu că nu vei avea. Poate într-o zi vom vorbi şi ne vom aminti toate lucrurile prin care am trecut, cu zâmbetul pe buze. Viața e imprevizibilă, aşa cum a fost şi cu noi. Credeam că mă vei iubi necondiționat, aşa cum încă te iubesc eu pe tine, dar nu am avut dreptate. Aş vrea să dau vina pe destin şi să spun că el e inculpatul, dar el aruncă mânios o săgeată către tine.

Şi te urmăresc din umbră, văzând cum nici nu îți mai pasă de mine. Îmi simt sufletul greu, îl simt cum atârnă de un ultim fir de ață care stă să se rupă. Mereu am fost de acord cu vorba: „Roata se întoarce”, şi am aflat că aşa şi este. Un exemplu plauzibil e relația noastră. Ți-am dat o şansă, ne-am mai dat o şansă nouă atunci când mi-ai greşit. Nu ai idee cât de tare m-a durut să ştiu că m-ai trădat, dar am încercat să te iert cu adevărat. Cu timpul am încercat să am din nou încredere în tine. Chiar am avut, dar mi-ai dovedit din nou că am făcut o mare greşeală. Eu chiar te iertasem atunci. Ai plâns, înecându-te în propriile lacrimi, tremurai în fața mea şi mă rugai să te las să mă ții de mână pentru că era „ultima oară” când o făceai, după cum spuneai. Te-am lăsat să mă ții de mână, nu te-am privit în ochi pentru că plângeam în acelaşi timp cu tine. Plângeam involuntar, fără să îmi închid ochii. Lacrimile pur şi simplu curgeau fără voința mea. Seara aia e înca vie în amintirea mea, nu o să o uit vreodată. Ți-am spus să te duci acasă căci nu voiam să te mai văd. Aşa ai şi făcut. Te-ai dus acasă iar a doua zi mi s-a făcut milă de tine si te-am iertat. Nu te-am iertat doar din milă, te şi iubeam. Mult.

„Amuzant” e că nu ai ținut cont de şansa pe care ți-am dat-o. După un an şi puțin de la incident, ai inceput să te comporți urât. Nu mă mai iubeai, nu mă mai voiai. Voiai altceva. Eu pentru tine nu mai eram frumoasă, erau altele. Aşa că ai început să mă îndepărtezi, să îmi vorbeşti urât, şi să mă trădezi. Din nou. Devenisem o persoană slabă în fața ta, mi-ai analizat slăbiciunile şi ai început să îți bați joc. Ți-ai bătut joc de fata care te-a iertat şi care te-a sprijinit când ti-a fost cel mai greu.

Şansa pe care ți-am oferit-o a fost uitată odată cu trecerea timpului. Aşa a fost, nu? Ţi-a plăcut să mă vezi plângând mereu. Ți-a plăcut să vezi cum mi-am expus slăbiciunile în fața ta. Dar îți promit că într-o zi nu o să te mai iubesc. Mă străduiesc în fiecare zi să te iubesc mai puţin, şi trăiesc cu speranța că mă  voi vindeca de tine.

La pas prin viață

Viața este un dar care trebuie valorificat

Mi se pare că viața e umpic cam dură cu unii dintre noi. Unora aruncă în față un amalgam de probleme, de situații enigmatice care sunt imposibil de rezolvat. Altora pur şi simplu le dă totul pe tavă, fără niciun mic efort depus. Cine nu ar vrea totul de-a gata? Însă lucrurile bune vin totdeauna după multă muncă. Nimic nu e pe gratis în societatea actuală, aşa că orice este dat de pomană e nesemnificativ.

Viața este un dar care trebuie valorificat, dezvoltat şi iubit. Dar cineva şi-a pus vreodată problema: Ce fac oamenii care nu iubesc acest dar, viața? Este simplu. Mintea lor este înfundată cu părțile negative de care viața dă dovadă, încât uită şi de părțile mai puțin rele. Totdeauna m-am întrebat: Cine ar fi atât de îngust la minte încât să renunțe la viață? Nu am aşteptat prea mult, căci răspunsul mi-a fost izbit de față: multă lume. Dar ce înseamnă acest „multă lume”? Care e reala valoare numerică a ceea ce numim „mult”?

Nimeni nu ştie, însă presupun că mai mult de jumătate din populația globului. Doar o părere proprie, nimeni nu trebuie să creadă ceea ce înşir eu aici.
Niciodată nu m-am gândit să îmi pun capăt zilelor. Bine, ce-i drept mi-a trecut prin minte de câteva ori cuvântul „moarte”, însă nu era nimic serios, doar presupuse imaginații ale simțirilor din momentul tragic al morții. Mi-e teamă de moarte, recunosc, dar ce e de făcut? Într-un final toți murim, pentru că asta suntem. Suntem muritori. Nu avem puterea de a schimba nimic la acest fapt. E ceva peste puterile noastre cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, e ceva firesc, natural, trist.

Țin să revin la mult apreciatul cuvânt „mult”, deoarece vreau să spun că mulți oameni, dacă nu, majoritatea, trăiesc degeaba. Este cât se poate de adevărat din moment ce doar o parte dintre ei se remarcă în mod deosebit şi rămânn în inimile generațiilor viitoare. Unii trăiesc degeaba pentru că nu au ce să valorifice, alții pentru că nu ştiu cum să îşi valorifice harul, iar în ultima categorie se încadrează cei care nu îşi cunosc adevărata valoare. Rari sunt acei oameni care se impun şi care lasă în lume ceva neprețuit, de pildă, opere de artă, lucrări, noi descoperiri.
Mereu mi-am dorit să fiu unul dintre acei oameni „prețiosi”. Încă îmi doresc să fac o schimbare în lume şi să se vadă că am existat.